Rumänische Ecke: Augustin Cupșa, proză scurtă

Marile bucurii și marile tristeți*

Cea mai mare parte a mobilei am făcut-o bucăţi până la prânz. Am demontat masa din sufragerie, patul mare din ultima cameră, biblioteca şi dulapurile apoi le-am cărat la maşină.
Robert luase un papuc cu împrumut pentru o zi, nu era chiar ce-şi dorise el şi de ce-aveam noi nevoie dar şi aşa puteam să zicem c-am avut noroc cu tipul ăsta care lucra la depozit şi i-a scos maşina din firmă fără să-i ceară nimic. Nu prea aveam cum să-l plătim pentru că amândoi stăteam cam prost cu banii dar frate-meu i-a promis că o să-i facă cinste la următorul salariu.
Singurul în picioare rămăsese bufetul mare din bucătărie. M-am oprit în faţa lui cu mâinile în şolduri şi l-am măsurat cu privirea – un monstru de trei metri lungime, înalt până în tavan, din lemn de nuc masiv ca de altfel, toată mobila bunicii – mobilă veche, moşierească. Sigur fusese montat în casă pentru că nu putea fi băgat pe nicio uşă.
Când eram mici ne suiam pe blat şi ne agăţam cu mâinile de rafturile cele mai de sus ca să găsim tot felul de lucruri pe care ne imaginam că bunica le ascundea acolo. Nica nu numai că nu ascundea ceva dar nici nu se suia acolo să umble sau să arunce din lucrurile vechi şi probabil că n-o mai făcuse de ani buni.
Pe la prânz am scos de acolo pungi de făină mucegăită, sticle verzi cu zacuscă sau legume în ulei datate cu zece, cinşpe ani în urmă, cutii de biscuiţi uscaţi pe care roiau furnicile şi frunze de tei carbonizate învelite în suluri de tifon. Eu stăteam sus pe scară şi îi pasam lucrurile lui Robert jos care le îndesa în saci mari de rafie şi le căra în stradă, la gunoi. Când am deschis ultimul sertar, un miros vechi şi rânced dar atât de familiar m-a izbit în piept. Am rămas cu borcanul în mână. O lumină subţire trecea prin coroanele îngemănăte ale salcâmilor din curte şi intra în bucătărie prin geamurile pătate de grăsime.
- Ce ai găsit acolo?
Asta a fost o descoperire ciudată - un borcan de un litru, plin cu un lichid vişiniu tulbure în care plutea un corp amorf despre care Robert a zis că sau e o bucată de sfeclă sau e o ureche de pisică şi eu nu l-am contrazis pentru că nici mie nu mi-era clar. Nica putea să ţină orice în casă. M-am uitat la geam şi la masa de sub el pe care frate-meu clădise două turnuri de farfurii. Setul mai mic care părea şi descompletat mi-a revenit mie. Robert era căsătorit şi nevastă-sa aştepta al doilea copil aşa că i l-am cedat pe cel bun.

Când am rămas singur în bucătărie, m-am uitat îndeaproape la farfurii – toate erau din porţelan chinezesc, unele dantelate pe margini – mi le aduceam bine aminte. M-am plimbat prin bucătărie, am şters cu palma praful de faină care se scursese din rafturile de sus, m-am aplecat pe geam şi mi-am aprins o ţigară. Curtea din spate se umpluse de bălării înalte iar perele se uscaseră pe ramuri sau fuseseră ciugulite de păsări.
- Hai c-am luat şi nişte bere a zis Robert când s-a întors trântind uşa. A pus pe un colţ al mesei una lângă alta, şase sticle de bere care păreau foarte reci.
De dimineaţă o vecină ne-a auzit când bocăneam cu ciocanul şi a bătut insistent la uşă. M-am dus să-i deschid.
- Era proprietarul?
- Nu, era madam Braun.
M-am aşezat la loc pe scaun şi am schimbat vârful unei şurubelniţe. Robert se chinuia ghemuit să scoată o uşită din balamele.
- Ia vezi dacă asta-i bună.
- Şi ce vroia?
- A zis că ea trebuie să-şi recupereze o supieră pe care i-a împrumutat-o lu` Nica mai demult.
- Vezi să nu, mi-a răspuns Robert care se muncea să desfacă uşa.
- Cică e una albă, din porţelan, pictată cu maci şi flori de câmp. Ne roagă să i-o dăm dacă o găsim.
- Poate o găsesc şi-o să-mi scape din mâini înainte să i-o dau.
Robert mi-a povestit că de fiecare dată când a vorbit cu bunica în iarnă, i se plânsese de vecini. Niciunul nu trecuse pe la ea să-i aducă ceva. Braun pretexta că din cauza gheţuşului, nici ea nu putuse să iasă din casă să-şi ia măcar o pâine.
- Totuşi niciunul n-a murit de foame, se pare, i-a zis Robert. Reuşise să desfacă prima balama. Înţelegi ce vreau să zic?
În schimb bunică-mea fusese nevoită să plătească o femeie, nepoata unui prieten de familie care trecea pe la ea o dată pe zi şi îi aducea tot felul de porcării care în general nu se puteau mânca. Mie mi-a fost imposibil să bat drumul din Bucureşti pentru că benzina era foarte scumpă iar la noi, n-aveam loc s-o primim. Robert stătea cu soţia şi copilul la părinţii fetei într-o casă din Bucureştii Noi iar eu de-abia mă mutasem cu iubita mea într-o garsonieră din centru.
Casa nu fusese niciodată a bunicii, la început fusese naţionalizată apoi proprietarul i-o lăsase în chirie la un preţ de nimic iar Nica se mutase aici după ce casa ei fusese demolată. Ne-a lăsat nouă mobila să ne-o împărţim sau să o vindem dacă aveam chef.
Avea dreptate Braun, vasul ei cu maci şi flori de câmp era la Nica în bufet. I l-am dus eu pentru că mi-a fost teamă că Robert o să se ţină de cuvânt să-l scape din mâini exact în faţa ei. Madam Braun l-a înhăţat imediat, i-au dat lacrimile şi cred că într-o primă fază a vrut să mă îmbrăţişeze.

N-a făcut-o totuşi datorită unor reguli de bună purtare care spun că marile bucurii şi marile tristeţi nu se manifestă în public. S-a mulţumit să întoarcă supiera pe toate feţele de parcă ar fi vrut să se asigure că e chiar a ei şi mai ales că n-a păţit nimic. A uitat să-mă mai întrebe de sănătate, de mine sau de frate-meu. Totuşi ne ştia de când eram cât o palmă. Mama ne aducea pe amândoi la Sibiu şi ne lăsa aici peste vară. Şi Braun avea un nepot Tobi cu care mă jucam şi de multe ori ajungeam să ne luăm la bătaie. Robert, cu şapte ani mai mare ca noi, nu-şi pierdea vremea cu fleacuri şi se ducea cu băieţii la fotbal sau să şparlească beculeţe de Oltcit. Uneori dacă rămânea amiezele pedepsit în casă, ne făcea avioane din carton. Ştiu că pentru un avion din ăla l-am pocnit pe Tobi de l-a buşit sângele pe nas. Mi-a părut rău şi-am stat multă vreme cu frică să nu mă pârască dar n-a ieşit nimic din chestia asta.
- Ce naiba o mai face Tobi? l-am întrebat pe frate-meo.
- E la pârnaie - mi-a zis lovind cu palma capacul sticlei pe care o fixase în muchia bufetului.
Capacul a sărit şi s-a rostogolit pe podea zornăind.
- Ei, na...
Robert s-a sprijinit cu fundul de bufet şi a dat berea peste cap. A tras o înghiţitură zdravănă. M-am uitat la gâtul lui gros şi bărbos pe care aluneca în sus şi-n jos mărul lui Adam.
- Nu bei? mi-a întrebat când a văzut că mă holbam la el.
Ne-am dus în curte şi ne-am pus pe trepte. Salcâmii făceau umbră deasupra scării şi pe jumătate din zidul de la bucătărie. A fost o idee bună să bem berile înainte să ne apucăm de bufet pentru că nu mai aveam frigider şi dacă mai stăteau, s-ar fi încălzit. În plus ni se făcuse foarte sete. Am dat gata primul rând şi am mai adus unul.
- Cică e-n Marsilia, mi-a zis Robert.
Îmi aminteam cu greu figura băiatului.
- Da` ce-a făcut?
- Nişte căcaturi.
- Da` tu de unde ştii?
- Mi-a zis Nica.
- Păi ea de unde ştia?
- Ştia.
Am încercat să deşir discuţia mai departe dar fără mare succes, la fiecare întrebare primeam un răspuns exact şi închis. Frate-meu avea mici efuziuni apoi imediat se retrăgea în carapacea lui de parcă s-ar fi simţit vinovat de fiecare dată.
Când venise de dimineaţă să mă ia cu papucul, aproape că nu-l mai recunoscusem. Faţa i se buhăise, îşi lăsase barbă şi arăta mult mai bătrân decât mi-l imaginasem eu când îl aşteptam în faţa blocului. Nu ne mai văzusem de câţiva ani deşi stăteam practic în acelaşi oraş.
Nu ştiu cum, când eram puşti ajunsesem la concluzia că-l secam pentru că mama divorţase de taică-su ca să se mărite cu taică-meu. Mi s-a părut și atunci o aiureală mai ales că eu nu avea nicio vină în treaba asta, pe atunci nici măcar nu mă născuse şi mai mult - după ce mama a divorţat şi de taică-meu şi a plecat cu cel de-al treilea soţ la Montreal, situaţia mi s-a părut echilibrată.
Totuşi unele gânduri nu pot fi scoase din cap şi fiecare e liber să creadă ce vrea. Pe drum spre Sibiu, am evitat subiectul şi tot ce avea legătură cu mama.
Am discutat despre bani, despre criză, Robert era îngrijorat că service-ul la care lucra putea să dea faliment. Foarte mulţi îşi pierduseră maşinile la bănci sau dacă încă le mai aveau, preferau să le ţină în garaj şi în niciun caz nu dădeau banii pe reparaţii. Nevastă-sa aştepta al doilea copil şi indemnizaţia de maternitate nu-i ajuta prea mult. M-a întrebat fără mare interes ce mai fac eu. I-am zis că lucram la doctorat şi după aproape doi ani ajunsesem într-un punct mort. Nu era singurul. Mă simţeam împotmolit pe toate planurile.
Frate-meu nu pricepea lumea în care mă zbăteam şi probabil de aia nici nu m-a întrebat de ce mă simt împotmolit şi dacă asta era ceva cu adevărat nasol sau nu. Sau pur şi simplu nu i-a păsat.

Înainte să termine a doua bere, Robert şi-a aprins o ţigară. Eu stăteam lângă el pe trepte, aplecat deasupra pantofilor şi mă chinuiam să rup o aţă care ieşise din cusătură aşa că nu mi-am dat seama că se uita la mine.
- Tu mai eşti cu fata aia?
Mi-am întors capul spre el.
- Care fată?
- Aia cu care te-am văzut ultima dată.
- A fost demult, nu mai ştiu cu cine eram.
- Una şoldită, cu părul ondulat.
- Blondă?
- Mai închis, aşa.
- A, da, ea e. Mai sunt cu ea.
- Cum o cheamă?
- Mara.
Nu-mi plăcea privirea lui fixată pe mine, parcă era profesorul de la doctorat care urma să se zborşească la mine.
M-am ridicat în picioare, ţinându-mă cu o mână de pervazul de la bucătărie care venea chiar deasupra treptelor. Mi-a luat berea de jos şi m-am postat în picioare în faţa lui.
- Mai ştii odată când am răsturnat aici tava cu mere coapte şi m-am ars?
Robert şi-a supt o măsea şi a scuipat. O pată mică a strălucit pe ciment.
- Nu mai ştiu.
- Ştii că Nica punea aici tăvile, să se răcească?
- Ştiu dar nu mai ştiu când te-ai ars.
Discuţia nu-l prea pasiona dar eu am continuat chiar cu riscul să-l scot din pepeni.
- M-a dus în camera din mijloc, ştii acolo pe canapea, şi mi-a tras câteva cu o lingură de lemn dar după ce-a văzut că eram prăjit şi speriat, i s-a făcut milă şi mi-a pus comprese. A băgat altă tavă la cuptor şi mi-a pus batistele ălea pe mâini şi pe picioare, aveam una şi pe gât, le ungea cu miere înainte să le ude și eram lipici de sus până jos, mai ştii?
- Nu mai ştiu, cred că umblam pe-afară.
Robert s-a ridicat şi s-a dus la poartă. Veniseră nişte ţigani cu o căruţă şi dădeau târcoale maşinii.
M-am aşezat la loc şi m-am sprijinit cu capul de perete. Răcoarea umedă a zidurilor mucegăite şi a treptelor mirosea înţepător.
Casa asta nu fusese niciodată a noastră şi nici n-avea să fie, trecuserăm şi noi prin ea, eu, frate-meu şi Nica. Şi chiar şi mama.
Verile lungi mi le aminteam cel mai bine.
Stăteam în jurul mesei rotunde seara şi mâncam împreună, maică-mea fuma şi-mi plăcea să-i văd mâna subţire pe care-o ţinea ridicată în cot când vorbea. Pe braţ avea un puf fin arămiu care dispărea în dreptul dosului mâinii şi de acolo începeau degetele ei lungi. Vedeam limpede inelul ei de argint cu un bob de chilimbar.
- Sonia, lasă ţigara îi spunea Nica învârtindu-se cu vasele pe lângă chiuvetă.
Ea se făcea că n-aude. Ţinea în poală un vraf de discuri şi umbla printre ele. Bunica n-o slăbea, se răstea la ea şi atunci maică-mea fugea s-o ajute şi lăsa ţigara în scrumieră să se fumeze singură. Se întorcea spre noi şi ne făcea cu ochiul.
Noaptea târziu jucam cărţi în bucătărie şi ascultam Luis Mariano la pick-up. M-am gândit la maică-mea şi mi-am zis c-ar fi fost tare bine să am nişte bani şi sau dau o fugă până în Canada deşi nu eram sigur dacă ştiam ce să-i spun.
- Şefule, astea nu le dai, că-s paradite? am auzit că au strigat ţiganii din drum.
Robert s-a răstit la ei dar n-am priceput ce zicea. A rămas în poartă ca să fie sigur că ăştia se cărau. După ce-a văzut că au dat colţul în capătul străzii, Robert s-a întors în curte. Era îngrijorat să nu ne fure ceva din maşină.
Strada zăcea pustie şi cele mai multe case avea obloanele trase. Dacă cineva ar fi luat ceva din spate, nimeni n-ar fi sărit. Nişte câini de pe trotuar au lătrat totuşi căruţa când a trecut probabil prin dreptul lor.
- Hai să terminăm mai repede, mi-a zis frate-meu urcând treptele.
A aruncat ţigara printre buruieni. Ne-am apucat de treabă. M-am uitat ultima dată la bufetul imens care fără uşi şi sertare arăta ca un animal mort gata să fie tranşat.
Robert mi-a explicat unde era piesa de rezistenţa care ţinea totul la un loc. A bătut cu palma pe scândura raftului central.
- Asta e bătută în cuie de fundul dulapului şi dintr-o parte şi alta vin turnurile ăstea două care sunt prinse de ea. Iar de ele vin prinse şi blatul ăsta şi sertarele de jos şi astea de sus.
L-am urmărit fără să pricep ce era aşa de complicat.
- Când eu să desfac aici, corpul o să se ducă încolo şi mi-e să nu cadă pentru că picioarele sunt cam putrede, ăla vezi că e rupt. Aşa că trebuie să ţii de el.
- Păi şi celălalt?
- Păi şi celălalt o să se ducă încolo dar de ăla ţin eu.
Mi-a dat seama cât de grea era treaba după scârţâitul care se auzea când Robert desfăcea şuruburile. Bucăţile se îndepărtau trase de propria greutate şi a trebuit să împing din sens opus ca să le ţin la un loc. Altfel frate-meu nu mai putea să răsucească şurubelniţa, aşa de mare era tensiunea în încheieturile ălea.
Când l-a scos pe ultimul, am simţit cum vine peste mine un bolovan pe care nu-l puteam opri. Cuiele au sărit din blatul din spate smulgând aşchii.
- Hooo - a ţipat frate-meu ca un ţăran care smuceşte caii şi-a încercat să apuce şi el de un raft, dar nu putea pentru că trebuia să-şi ţină partea lui.
Am reuşit să îl rezem cumva proptindu-mă bine în picioare. M-am uitat la frate-meu care ţinea cealaltă parte lipită de perete.
- Lasă-l încet jos.
M-am dat în spate pas cu pas, puteam să jur că o să-i cedeze braţele, muchia de care apucasem îmi tăia degetele şi câteva rafturi uitate pe poziţii, au căzut cu zgomot pe podea.
Până la urmă am făcut cumva şi l-am lăsat jos şi m-am dus să-l ajut să facă acelaşi lucru. Tăblia rămăsese fixată în partea lui.
- De aici e simplu, mi-a zis el scuturându-şi palmele. Desfacem bucată cu bucată.
Robert şi-a mai deschis o bere şi ne-am pus pe deşurubat şi scos cuie. Soarele coborâse sub coroana pomilor şi lumina cădea peziş în bucătărie. Am lucrat vreo oră fără să ne zicem nimic. Când se strângeau mai multe scânduri, rafturi şi alte bucăţi de lemn, Robert se ducea cu ele la maşină. La un moment dat, când mă chinuiam cu un cui, mi-a zis:
- Te căsătoreşti cu fata aia?
Am rămas cu ciocanul în mână. Am luat berea şi m-am uitat la el să văd ce vrea. Dar el nu se uita la mine, îmi întorsese spatele şi aduna mânerele într-o cutie de carton.
- Nu ştiu, mai am timp.
- Ai aproape treijtrei de ani, nu?
- Am făcut în aprilie.
- Păi şi? Ce mai aştepţi?
- Chestia asta m-a blocat complet, nu mă simt întreg până n-o termin şi nu pot să mă gândesc la altceva.
Robert s-a ridicat în picioare, îi măsuram corpul mare conturat în contralumină. Ţinea în mână o bară de fier înflorată care servise ca mâner pentru unul din dulapurile suspendate.
- Matematică, zici?
- Analiză matematică.
S-a scărpinat în cap.
- O vrei pe fata aia?
M-am ridicat şi eu şi mi-am şters mâinile de fundul pantalonilor. N-am văzut sticla goală pe care-o lăsase pe podea şi am răsturnat-o cu piciorul. Şi nu ştiam nici care e limita lui.
- Ce vrei să zici? În ce fel?
- Adică să vrei o femeie, pricepi?

Am ieşit din nou pe trepte. Se-ntunecase şi greierii se auzeau din răsadul cu flori. Am desfăcut berea mea şi am poştit-o
- Nu-mi dau seama ce vreau.
- Care-s avantajele şi care-s dezavantajele, la asta trebuie să te gândeşti - mi-a zis frate-meu precipitat.
M-am frecat cu palma în cap. Se ameţise şi avea chef de discuţii. Auzisem mai demult că are probleme cu alcoolul dar nu ştiam că limita lui era trei beri. Culmea, şi eu simţeam o ameţeală uşoară. M-am uitat pe etichetă să vadă cât alcool avea berea. Era o bere obişnuită.
- Îmi place de ea.
- Asta-i obligatoriu, nu-i un avantaj.
- A făcut aceeaşi facultate.
- Nici ăsta nu-i tocmai un avantaj.
- Aşa e – am admis.
Apoi am tăcut. Mă uitam cu coada ochiului la frate-meu, la mâinile lui rotunde şi puternice, pe care le ţinea înfăşurate pe sticla de bere, nişte mâini muncite, cu pielea crăpată şi bătături la încheieturile degetelor.
Mi-era c-o să mă-ntrebe dacă ne-o tragem bine sau nu, dar n-a făcut-o.
- Uite care-i chestia, i-am zis. Eu nu ştiu câţi iubiţi a avut, cum era înainte să mă cunoască, de ce se bucura şi cum se bucura. Nevastă-ta câţi iubiţi a avut?
Robert şi-a întors spre mine capul lui mare şi păros cu o mişcare lentă de bivol. Mi s-a părut că zisesem ceva aiurea. Ochii lui albaştri înotau într-o peliculă de apă. Într-adevăr se turtise bine din trei beri.
- Habar n-am.
- Mă gândesc la nişte chestii uneori. Oare câţi iubiţi a avut mama?
Frate-meu a tras iarăşi o flegmă din gât.Flegma s-a lipit pe o treaptă.
- Pe doi îi ştim cât de cât.
Am râs şi i-am dat dreptate.
- Uneori stau noaptea în pat, ea doarme şi eu mă gândesc la tot felul de prostii. Ştii la ce mă gândesc cel mai mult?
Robert a clătinat din cap.
- Mă gândesc dacă am noroc, dacă mi l-am găsit, înţelegi ce vreau să spun?
Frate-meu a scuturat din mână şi m-a bătut pe genunchi.
- Nu trebuie să te gândeşti la asta. Norocul și necazul te găsesc ele. Tu trebuie să îţi vezi de treaba ta. Mai zi, care-s avantajele cu fata asta.
M-am întins pe spate cu mâinile sub cap. Figura Marei, lucrurile şi gesturile ei mi se învârteau în cap ca nişte bile de jonglerie şi nu ştiam pe care să-l ale. Robert s-a ridicat în picioare şi a plecat să se pişe în fundul curţii.
M-am dus după el prin pârloagă. Stătea cu spatele la mine şi îi auzeam jetul care cădea pe gardul de lemn.
- O ştii pe Cyd Charise din Orchestra ambulantă?
Robert şi-a golit vezica în acelaşi ritm puternic.
- E un film.
- Nu cred că l-am văzut.
- Ei, mă rog, cântă ea cu Fred Astaire şi dansează, îşi ridică fustiţa albă cu mâinile şi râde.
I-am arătat cum făcea.
- Îhm.
- Aşa face şi ea uneori.
S-a întors spre mine în timp ce-şi îndesa cămaşa în pantaloni. Şi-a tras şliţul cu mişcări greoaie.
- Adică râde?
- Da, exact, râde în felul ăla, din nimic şi atunci i se fac două gropiţe aici în obraji.
Frate-meu a stat pe gânduri, bălăngănindu-se discret pe picioare. Îi vedeam faţa pe jumătate scăldată în lumina galbenă a unui bec de pe strada din spate. Faţa lui mare şi osoasă care nu semăna deloc cu a mea.
- Da, a zis el. Ăsta e un lucru bun.

Mai încolo ne-am culcat în casă, pe salteaua rămasă pe jos, în camera din fund, exact aşa cum dormeam şi când eram mici. Robert se ciupise prea tare ca să conducă până acasă şi-n plus se făcuse întuneric şi nouă nu ne mergea farul stâng.
Până târziu am privit tavanul înalt cu crăpăturile pe care le uitasem şi m-am întrebat dacă am noroc sau nu.
Apoi am adormit. Lăsasem geamurile deschise şi spre dimineaţă în cameră se făcuse răcoare şi-am început să dârdâi. M-am lipit cu spatele de frate-meu, i-am simţit căldura care ieşea din spinarea lui lată şi mi-a fost mai bine.
Totuşi când l-am văzut pe stradă în Bucureşti după câteva săptămâni, nu l-am strigat. Mergea pe celălalt trotuar încet ca şi cum nu s-ar fi grăbit nicăieri. L-am urmărit cu privirea până a dispărut în intersecţie printre ceilalţi oameni.