Dar să-ncep cu începutul.
Era o dimineață frumoasă de vară, devreme încă, în zori. Avioanele, ploșnițe cenușii; pe cer străluceau ultimele stele.
Traduceam de mai bine de o oră când am ridicat capul din laptop; am închis ochii, iar stelele au fost primele care au dispărut; în imaginația mea, pe pleoape, burțile avioanelor au căpătat lucirea arămie a aurorei –
Extras din reverie de scârțâitul unei curele de distribuție ce se cerea schimbată de urgență, m-am cufundat din nou în romanul la care lucram. Dar cufundarea nu a reușit întru totul. Cureaua de distribuție a vechiului Ford începuse să scârțâie și ea în magazia memoriei; cedase la puțin peste 100 de kmph – spre norocul meu, la trei dimineața, în dreptul unei reprezentanțe auto abia deschise, care nu apucase să-și îngrădească parcarea;
dacă s-ar fi rupt în timpul zilei, ar fi fost un carnagiu... După bubuitura din capotă, roțile au virat brusc spre dreapta, proiectându-mă peste bordură; m-am oprit în dreptul scărilor, pe unul din locurile pentru persoanele cu handicap.
Discuția cu paznicul, care se speriase de moarte. Firma de tractări auto. Zorii. Dimineața.
Un an mai târziu, noaptea accidentului, despre care, la fel, n-am scris niciodată pe bune.
În sfârșit, am zis din fundul inimii, și, revenind la documentul deschis în fața mea, am citit fără chef ultimul paragraf tradus, ca să intru la loc în atmosferă. Era o scenă de sex în zori executată execrabil de autoarea romanului, iar partea cu adevărat proastă era că aveam să-mi petrec întreaga zi acolo, printre așternuturile unui bărbat isteric, nu un macho, căci asta era noutatea, extrem de sensibil, în brațele căruia ajunsese vecina lui, pe care nici măcar un videoclip dance n-ar fi putut-o reprezenta mai reductiv. Scena dura enșpe pagini.
Cu o zi în urmă dădusem peste un interviu. Un scriitor își amintea că în vară citise o nouă biografie Michael Jordan, care îi păruse simpatică, dar
îngrozitor tradusă.
Era fan Jordan, așa că n-avea de ce să nu i se fi părut simpatică.
Și poate că era, într-adevăr, simpatică, dar îngrozitor tradusă; citisem destule cărți sugrumate, eu însumi dădusem rateuri și știam foarte bine că așa ceva se putea întâmpla. Ce mă uimise, însă, a fost lejeritatea cu care respectivul pusese totul în cârca traducătorului.
M-am uitat la romanul pe care trebuia să-l termin până la sfârșitul lunii și m-am întrebat: așa o să se zică oare și despre mine? Că l-am mutilat? Nu se gândește nimeni și la cealaltă variantă, în care textul vine gata mutilat? În care, pur și simplu, oricât de atent ai lucra, obtuzitatea autorului și aerul total respingător emanat de narațiune rămân impregnate chiar și după strecurarea textului în altă limbă, imune la orice încercare de cosmetizare?
Dacă e prost, trebuie să fie neapărat vina traducătorului?
Era prima dată când mă gândeam să semnez cu pseudonim.
Îngropasem deja cinci personaje, trei adulți, un copil și un câine –, toți, morți în accidente de mașină – și cu fiecare scenă improbabilă pe care trebuia s-o prefac în română, îmi simțeam limitele din ce în ce mai puțin elastice; eram tot mai puțin dispus să fac eforturi.
În fond, asta fusese treaba autorului; dacă el nu s-a preocupat,
de ce m-aș preocupa eu?
Chiar și așa, contractul era contract. Nu-mi băgase nimeni pe gât romanul în cauză, nici pe cel tradus înainte, parcă mai decent totuși, și nici pe cel din iarnă, care fusese un dezastru similar ca proporții, dar care, din trecut, părea inofensiv –fusesem pe punctul de a-l lăsa baltă, dar m-am răzgândit și m-am disciplinat, mi-am zis că dacă tot l-am luat, să-l mănânc până la capăt.
Așa și în dimineața aia. Trebuia să-mi văd de treabă, atâta tot. Să reflectez mai puțin asupra conținutului.
Și totuși, tradusă corect, o carte scrisă prost o să sune oricând la fel de prost ca originalul.
Apoi, un scriitor oarecare, într-un interviu oarecare, o să zică despre ea că e
îngrozitor tradusă...
Cu cât ezitam mai mult, cu atât îmi venea tot mai greu să intru la loc în caruselul de mormăieli și de gemete caricaturale, cu femeia aia care roșea pe întuneric chiar dacă era încă roșie în obraji de acum două replici.
În curând aveam să aud primul tramvai, semn că și caruselul nostru avea să pornească, cu zăngănitul lui de plastic, de fier pus pe fier.
M-am lăsat în scaun și m-am uitat mai departe la cele trei avioane pe care le vedeam în chenarul meu de cer, care erau coerente în zborul lor și OK.
Dumnezeule, mai bine l-aș fi scris eu, mi-am zis în gând –
Toată lumea ar fi avut de câștigat. Editura n-ar fi plătit drepturi de autor unui scriitor submediocru, eu n-aș fi înghițit în sec, obligat să mimez în limba română un dialog neverosimil, o narațiune neverosimilă, și poate că nici cititorul (scriitorul fan Michael Jordan) n-ar fi fost insultat.
Asta e, am zis atunci cu un nod de speranță în gât,
trebuie să facem deal
-uri cu editorii și să scriem noi literatura de consum, nu s-o traducem!
Mi-am propus să le scriu cu prima ocazie, dar am găsit de fiecare dată prea directă abordarea și am tot amânat. Zilele s-au împuținat; curând a venit toamna cu lumina ei dulcie.
În câteva săptămâni, am terminat traducerea cu pricina, gândindu-mă, ca de fiecare dată, tot mai puțin la nedreptățile lumii editoriale pe măsură ce mă apropiam de epilog; rămânând ca, la predare, să glumesc chiar cu redactorul în legătură cu titlul – evident, imposibil – și să-i explic lui la ce m-am gândit, care n-avea oricum nicio putere, și nici să-i propună ce-i zisesem eu șefului său n-avea să facă nici în o mie de ani.
PS:
- Sunt 100% pentru traduceri, dar cărțile proaste ar trebui să rămână în limbile lor; să vină cineva și să zică gata, suficient.
- Cu banii ăia ar putea fi plătiți scriitori autohtoni, buni, și încurajați să-și încerce norocul cu romane plăcute, ușurele.
- Dacă editorii ar avea ceva mai multă viziune, ar reuși să-i facă să semneze pentru același tarif ca în cazul traducerilor, economisind astfel suficient încât să îi poată plăti în avans.
- Le-ar rămâne bani să promoveze cărțile în cauză cum trebuie.
PPS:
E straniu să văd cum scriitori foarte buni traduc scriitori mai slabi sau mult mai slabi decât ei. Știu de ce se-ntâmplă asta și știu și că nu-i chiar de ieri de azi, că nu se întâmplă doar în România. Și totuși, nu pot să nu mă gândesc: cât de inteligent ar fi un roman polițist scris de Dan Sociu? Cât de amuzantă, o teorie a conspirației
à la Lavinia Braniște? Dacă aș fi editor, n-aș sta o clipă pe gânduri, acum i-aș suna.
