Eseu de Bogdan Coșa
Cu un mic efort, tot ce ne înconjoară poate fi trecut și înțeles prin filtrul lui Kafka; acum câțiva ani, colegii din facultate ziceau despre orice nu reușeau să-nțeleagă că e
de-a dreptul kafkian; lingvistica, literatura veche, pragmatica, proza lui James Joyce, toate erau kafkiene; reacțiile decanului, frigul din sălile de curs; dragostea neîmpărtășită. Apoi, în cercul scriitorilor veleitari, când cineva făcea ceva bizar, păstrând o logică numai a lui – aceeași reacție,
Kafka, frate!
Cumva sfidător și încurajator în același timp.
Curând aveam să aflu că era o expresie caracteristică tineretului educat din București, unde abia mă mutasem, dar asta nu m-a făcut s-o urăsc mai puțin; în parte, bănuiesc, din snobism, dintr-un elitism nefondat, în parte dintr-un sentiment de compasiune bolnăvicioasă, ca și când Kafka ar fi fost printre noi, un băiat sărman, pirpiriu, și ne-ar fi auzit, la tot pasul, ridiculizându-l.
Ca și când toți eram Kafka și mai trist de atât nu se putea.
Recent, un amic cu fizionomia asemănătoare, la fel, scriitor, la fel, prins într-o slujbă abrutizantă, în cleștii unei familii care îi trata cărțile și ieșirile literare ca pe un moft, o mică deviere, nu ca straturi complementare, așa cum erau pentru el poeziile și treburile astea, a-nceput să vorbească a câta oară cu amărăciune despre existența lui
kafkiană; un altul, tot scriitor, sătul până-n gât, intervine și-l ocărăște îngrozitor – să te revendici în secolul XXI de la Kafka, să zici
kafkian sau să-l aduci în orice formulă în discuție e
atât de low încât devine de neiertat, pornografic.
Nu încape îndoială că opera lui Kafka subîntinde toate aceste registre, tânguiri și reproșuri și că, într-un fel sau altul,
noi toți am ieșit din mantaua lui. (Și a lui Gogol, mamă soacră, și a lui Gogol... – cum ar pune Cărtărescu.) Dar, la fel de limpede e și că reperul în cauză e atât de des fluturat, atât de defectuos, mai ales, încât unii comentatori au ajuns să-l încadreze pe Kafka pe axa Dracula-Valentine’s Day.
Eu însuși îl citesc cu o doză mare de rezervă. Doar că, știu bine, rezerva asta nu e decât umbra unei simpatii fără limite, vecină cu identificarea. Fără rezervă, mă tem că m-aș afunda cu totul în nisipurile mișcătoare ale vieții-și-operei, în familia lui burgheză, la care am visat întreaga adolescență, cu micile ei abuzuri cu tot – pentru mine, dulci-acrișoare mai degrabă decât amare, date fiind condițiile în care, o sută de ani mai târziu, m-am trezit întins pe spate în patul meu din ghetoul orășelului industrial, transformat complet în gândac, unde l-am parcurs aproape integral, visând prostește la teatrul praghez jucat în idiș…
Kafka, frate! ...sfidător și încurajator în același timp.
Chiar dacă i-am recitit romanele cu plăcere, asupra
Jurnalului revenind încă și mai frecvent, trimestrial de la un punct încolo, corespondența lui nu m-a tentat niciodată – într-un fel, făcea și asta parte din rezerva mea față de Kafka; o rezervă pe care am considerat-o întotdeauna sănătoasă față de majoritatea scriitorilor.
Când am văzut
Scrisoarea către tata în vitrina librăriei, în schimb – mă frecasem de atâtea ori de ea, citisem despre ea înainte să o citesc, îi auzisem pe alții vorbind despre ea; văzusem desenele animate de pe YouTube cu băiatul Franz, îngrozit de umbra puternicului său tată, tremurând noaptea pe balcon; scena de la Franzensbad, din cabina de duș; ba chiar agățasem câteva pasaje mai suculente într-o carte de psihanaliză, pe care aproape că le-am memorat fotografic, trasând paralele cu viața mea.
Acum, publicată separat, puteam în sfârșit să o accesez, păstrând totuși acea distanță salutară. Fără să cotrobăi după ea prin bilețelele de dragoste ale tânărului Franz.
După o primă lectură, am dat-o mai departe și l-am căutat pe amicul cu care, uneori, îmi place să dezbat complet adolescentin cărțile mai deosebite. Voiam s-o toc cât era caldă, atunci, în seara aia, dar amicul n-o citise și nici n-avea cum să facă rost de ea peste noapte, așa cum, exagerat, i-am sugerat eu. Era de gardă într-un centru pentru tineri cu probleme, undeva într-o suburbie a Parisului, și părea să aibă o noapte mai agitată –
Am întrebat alți amici.
N-o citise nimeni. Ba chiar, pe nepusă masă, întrebarea mea a fost primită cu suspiciune –
din cauza inflației generate de punerea în circulație a milioane de sacoșe și tricouri cu citate stâlcite din Kafka, mi-am zis eu.
Așa să fie? Să se ferească cititorii de cursă lungă din calea unui subiect la modă numai pentru atât, ca să nu fie băgați în aceeași oală cu hipsterii?
Oricum ar sta lucrurile, mișcarea editurii Humanitas mi s-a părut una foarte isteață și m-a satisfăcut pe deplin. Oferind celor pasionați ocazia să vadă textul cu ochii lor fără să fie nevoiți să scormonească după el în vreo ediție prăfuită, au pus totodată la dispoziția cititorilor de ocazie un Kafka inteligibil, intim, posedat, ușor de iubit, cu care se poate empatiza mult mai lesne decât în cazul personajelor sale, dând astfel un sens pasiunii noastre ciudate, kafkiene, poate pentru prima oară.
PS: tradusă de Mircea Ivănescu,
Scrisoare către tata are toate șansele să devină și la noi o carte-cult; citiți-o cât mai puteți, în curând va trebui să-i îmbrăcați coperțile dacă o luați la metrou.
PPS: nu săriți nici postfața Ioanei Pârvulescu, mult mai utilă decât postfețele cu care suntem obișnuiți.
