Girl, you know it's the classics. Interviu cu Julien Britnic

Milli Vanilli, Roy Lichtenstein, cultură high sau low, contemporană sau clasică, literatura e oricum cu de toate. Julien Britnic vine cu un twist căruia rareori poți să-i reziști. Fie că o cunosc sau nu, tema tragediei lui Werther devine familiară și generației de digital natives, dacă nu cumva se și apucă să o citească.

Spune-ne cum ai început să faci remixuri culturale.
Acum câțiva ani am văzut în decursul a câtorva zile de iulie o retrospectivă Roy Lichtenstein la Centre Pompidou, o nuntă extravagantă de chinezi middle-class la Versailles, cu un cântăreț care făcea cover-uri în cantoneză după Morrissey, o serie superbă de cărți „soioase” pulp fiction la librăria San Francisco Books, pe Robert Pattinson cum traversa Rue St Honoré în luminile de amurg ale Nikon-urilor paparazzilor și pe actorul care-l interpretează live pe Goofy la Eurodisney, care era un tip afabil din Botoșani. Și n-am reușit să văd mormântul lui Tzara, pentru că n-am reușit să-l găsesc, ceea ce mi s-a părut absolut normal. Cumva toate acestea m-au lovit delicat sub cortex și m-au motivat ca, la întoarcerea în țară, să încep o serie de reinterpretări, pe care le-am numit, autoironic, remixuri culturale.

Faci ce faci și te întorci la literatură. Fie la seria de coperți sau chiar textele de Valentine’s Day de la profa de română. Ești un aficionado de literatură sau ai fost un elev tocilar la școală?
Da, sunt un Lassie care se întoarce mereu la literatură. Am fost destul de geek în liceu, chiar clișeu, da, genul care își aducea toate manualele corespunzătoare tuturor orelor din acea zi, la care mai instalam și un add-on cu ce împrumutam de la bibliotecă. De aceea pentru mine „scolioză” provine sigur de la „școală”. Am făcut filologie, asta înseamnă câteva zeci de comentarii literare scrise într-un jargon imposibil, dar și o virusare iremediabilă cu tot ce există publicat între coperți cartonate.

Cum a fost să lucrezi la selecția coperților din seria Faustbook?
A fost un challenge, pentru că a trebuit să creez, într-un fel, al treilea film din Star Wars, după seriile de cărți clasice românești și cele din literatura de limbă engleză, în care rebelii din cultura popularo-digitală se luptă și se împacă cu cei din Imperiul Operelor Canonice.
A fost mai complicat și pentru că, în afară de hituri evergreen ca Faust, Wilhelm Tell, Münchhausen și Metamorfoza, literatura de limbă germană nu e chiar atât de populară în lume. Dar corelațiile pop-literare s-au închegat destul de rapid, pentru că, față de ce am făcut anterior, aceste remixuri au fost chiar printate în format de carte, ceea ce consider un pas înainte spre visul megaloman ca aceste coperți să devină reale și în vitrinele librăriilor și ale Amazon.com-ului, un lucru care li se pare foarte firesc și celor de la Digital Arts . Ca să nu mai vorbesc și de paradoxul delicios al acestei serii, de a fi „autorul” unor cărți scrise de alții, un altfel de „ghostwriting”.

Devine literatura clasică astfel mai accesibilă publicului larg sau, dimpotrivă, se promovează cultura mainstream? Cum crezi că funcționează joncţiunea asta culturală?
Cred că resorturile narative ale culturii mainstream sunt aceleași care există în structurile operelor clasice, orice joc de Snake pe Nokia are în sine legenda șarpelui Ourobouros. Dacă întorci aceste schelete la exterior, o să vezi că sunt destul de similare. Între ele sunt „afinități elective”, cum ar fi spus Goethe, sau „brother from another mother”, cum ar fi spus M.C. Goethe.
Poate fi și un „sindrom Milli Vanilli” aici, celebra trupă care, în ciuda aparențelor, era compusă doar din dansatori cu playback, adevărata voce de pe piese fiind a unui tip plătit să rămână în background. Dacă te uiți atent, vezi că în spatele gloss-ului media care îți ia ochii e mereu câte un scenariu al vreunei opere clasice care face, de fapt, show-ul. Girl, you know it's the classics.
Eu mă folosesc de apelul imediat recognoscibil al mainstream-ului pentru a coperta o idee perenă, clasică, ceea ce poate însemna o tentativă de a face un lucru mai accesibil. Dacă privitorul vrea să treacă de crusta delicioasă de deasupra spre ce e interior, e la latitudinea lui.

Literatura clasică – încotro?
Literatura clasică își continuă existența mascată de diferite formule trendy ale momentului. Un tânăr Werther va fi mereu suferind din dragoste, fie că joacă în American Pie, e vampir sau e un stalker online. Nu vom scăpa niciodată de clasici, programele de B.A.C. și originalitatea mereu relativă a contemporanilor ne va feri de aceasta. Clasicii, acești Walking Dead care ne vor consuma mereu creierul.

Crezi că literatura contemporană s-ar remixa la fel de bine sau e prea devreme să reinterpretăm prezentul?
Literatura contemporană se poate remixa, evident, dar cu mult mai puțin succes, defectul major fiind chiar termenul „contemporan”. Efectul de „up-datare” clasică lipsește aici atât timp cât poți să fii Friend pe Facebook cu autorul care trăiește. „Too soon”, vorba memei.
Dar, ca să fac o încercare, uite un remix al celui mai mare bestseller german din ultimii ani, care a avut succes și la noi, "Er ist wieder da" (Uite cine s-a întors) al lui Timur Vermes, un I'll be back la fel de austriac ca dictatorul din rolul principal.


E un trend în ultima vreme de a pune sub semnul întrebării low culture, cultura mainstream. Party cu manele în Ferentari la invitația unui scriitor, Brâncuși se îmbracă de la Puma și Faust își vinde sufletul pe eBay. Vorbim aici de o formă educațională sau de una anti-elitism?
E probabil ceea ce ne pricepem atât de mult să facem, de la Karl Popper încoace, să „dezvrăjim” lumea, de a simți că putem să-i spunem „bro” oricărui simbol național și să-i facem și o dedicație ironică de pe ultimul volum „Supermanele 2016”. Dar, probabil, e mai mult un fapt de entertainment decât o „mutație a valorilor”.

Ce treabă are literatura cu șaorma? Și cum le combinăm, dacă le combinăm?
Șaorma e o felie sau, mă rog, o lipie de viață, prin urmare, merită cu prisosință (un cuvânt ușor prăfuit, dar, după cum se vede, are „sos”) să fie ficționalizată. Cred ca Dan Sociu o are într-o poezie și sunt sigur că, la abundența de Döner Kebab-uri din Berlin, nici scriitorii germani nu o neglijează.

Ce proiecte mai plănuiești? Rămâi dedicat literaturii sau urmează și alte teme?
Am în plan noi colecții de haine, care mi-au devenit deja un reflex de câțiva ani, dar și o altă abordare a literaturii în forma unor instalații luminoase pe care aș vrea să le lansez în toamnă.

Ce titluri te vezi remixând la bătrânețe?
Cred că aici vine un răspuns legat de cât de remixabilă e literatura contemporană. La o vârstă venerabilă, e posibil ca acele capodopere de azi să fie deja clasicizate, așa că numai bune de pus în blender (sau ce gadget va fi folosit atunci pentru mixare).