„Numai scriitorul se hrănește, expunîndu-se, tot cu vulnerabilitatea lui” – ...

Descrieți-ne prima emoție pe care o încercați, primul gând care vă vine în minte la mențiunea debutului în poezie, „Xilofonul și alte poeme”. Câte din așteptările profesionale și personale de atunci le regăsiți azi? A avut loc vreo surpriză de proporții?

Simona Popescu: Mai multe întrebări aici...

Adică mă îndemnați la exerciții de paseism. Nu intru-n joc.

Am recitit nu demult cuvînt cu cuvînt nu doar Xilofonul..., ci toate cărțile mele de pînă la volumul Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie (din 2006). N-am făcut-o niciodată pînă acum integral, doar fragmentar, cînd am mai ales poezii pentru întîlniri cu liceenii sau studenții, mi se părea că fac bine să le arăt ce scriam cînd aveam vîrsta lor. Am recitit cu mare atenție, musai!, pentru corectura la Opera poetică – pardon de expresie! – volumul I, care o să apară curînd la Editura Rocart. E un prilej să îmi adun cărțile la un loc, că nu m-am ocupat de retipărirea lor, deși mi s-a propus. Anii au trecut, apar, au apărut generații noi de cititori, aș vrea să ajungă Juventus, Noapte sau zi, Lucrări în verde... la niște oameni tineri și deștepți. Volumul I se întîmplă să apară în același timp cu o carte nouă, Cartea plantelor și animelelor (în colecția Vorpal de la Nemira). Volumul II o să apară deodată cu o altă carte nouă. Ideea e că m-am hotărît, în sfîrșit, să scot tot ce am adunat în lada laptopului. Vorba unui prieten, era și timpul!

Revenind la întrebare. Recitind, deci, cu atenție (și) pentru corectură, am început cu Xilofonul și alte poeme. În timp ce înaintam pe pagini, mi-au trecut prin minte tot felul, chipul prietenilor la care fac trimitere, replici din conversații, senzații de atunci, imagini din acea realitate a anilor ’80, poezia mea fiind foarte autobiografică, fără extensii metaforice, nonfiction, cum ar veni. În carte, vocea unei fete între 17 și 21 de ani. Fata și cartea au avut noroc. Publicată după ’90 (că înainte nu se putea!), a fost întîmpinată cu asupră de măsură de bine. Cronici de la criticii cei mai importanți, nu puține. Revizitînd cele adunate, am găsit acolo și... viitoarea mea poezie – de la Lucrări în verde... (unul dintre poeme, Plicty, scris pe la 21 de ani, are note de subsol, fragmente de proză, jurnal, chiar „anchete”) pînă la Cartea plantelor și animalelor (foarte multe plante și animale prin literatura mea). Xilofonul, Plicty sînt poeme care mă exprimă foarte bine și pe mine cea de acum. Să mai adaug că, în timp ce făceam verificări, colaționare pentru volum, mi-au picat ochii pe coperta a patra a cărții mele de debut. E acolo un text frumos scris de Livius Ciocârlie (pe care eu îl apreciez deplin), aranjat în așa fel încît pare să fie o poezie. Într-un fel, chiar e!

Așteptări profesionale? Înainte de ’90 nu aveam nici cea mai mică așteptare. Ușile erau închise pentru unii ca mine, pentru cei foarte tineri. Mai bine! Scriam în deplină libertate pentru cei ca noi din posteritate! Și-acum, uite-i! Sau poate nu sînt ei. Poate mai încolo...

Așteptări personale? Să nu mă schimb, indiferent de vîrsta la care voi reuși să ajung! Să rămîn așa, o adolescentă recalcitrantă, dar politicoasă, fermă, sinceră, păstrînd cultul prieteniei (în ciuda a tot și toate!), cu o mare dorință de a comunica prin scris cu lumea, despre lume.

Surpriză de proporții? Știu și eu? Depinde de unde privești lucrurile. Dacă privirea vine de la fata aia din anii ’80..., ea nu-și imagina nici că va fi vreodată publicată! Și iată că sînt oameni care mă citesc, îmi pun întrebări despre mine, despre literatura mea... Nu știu ce, cît și cum m-ați citit. Dar intenția contează... Mulțumesc.

Dacă ar fi posibil, în ce organism marin v-ar plăcea să vă metamorfozați și de ce?

Simona Popescu: Această întrebare vine sigur de la Ștefan Manasia!

Dragă Ștefan, cum bine știi, caracatița e cea mai inteligentă dintre animale (ea și delfinul). Dar mie nu îmi place caracatița, ca animal. Și vorba lui Proust (în Timpul regăsit) am încetat să mai prețuiesc atît de mult inteligența, ca altădată. Și ce credeai, Ștefan, că o să zic căluțul de mare? Ar fi fost prea previzibil, deși continuă să fie, pentru mine, Regele (mic) al animalelor marine, singurul pește vertical. În plus, îl pun în legătură cu celălalt hipocamp, din creier, care e sediul Amintirii. Printre animalele din Cartea plantelor și animalelor, o vei găsi și pe Turritopsis dohrnii, o meduză mică și nemuritoare. O aleg pentru puterea ei de regenerare și de metamorfozare (e mereu alta, deși aceeași), pentru miracolul numit neotenie. Sau aș putea alege un pește din ordinul oreosomatidelor (știu că ție îți plac peștii), care poate să ajungă, ca vîrstă, și pînă la 200 de ani. Sau, dimpotrivă, aș putea alege o simplă zoee, efemeridă, că nu-i de mine să stau degeaba, să mă zbat doar ca să mă hrănesc, fie și într-un hipnotic ocean. Mai norocoși fluturii, totuși, aruncîndu-se în mirajului becului fierbinte și cunoscînd astfel, în felul lor, fericirea (absolută!?). Cel puțin așa se zice.

Ce este magia? Ne împărtășiți două-trei întâmplări din suprasensibil care v-au sporit încântarea pentru viață și implicit literatură? Există vreun episod atât de misterios pe care l-ați trăit și pe care nu ați vrut să îl tratați cu mijloacele literaturii, pe care l-ați păstrat secret?

Simona Popescu: „Întîmplările din suprasensibil”, cum frumos le numiți, pot fi tulburătoare spre înfricoșător, nu doar încîntătoare. Lucrurile neobișnuite mă interesează în măsura în care țin de domeniul poeticului (care, repet, nu e doar ceva... încîntător). Nu e bine să vorbești despre magic oricum, oriunde. Cîteva întîmplări stranii din lumea poeticului, a faptelor poetice, mai precis, există (exprimate cît se poate) în Clava, cartea mea despre Gellu Naum (și despre o fată, Simona). Gellu Naum chiar lucra cu magia. Magia poetică, nu doar cea din cărți. Am văzut cum merg lucrurile la el, cît se poate de concrete lucrurile, și apoi am cunoscut niște experiențe pe pielea mea. Veți citi (cît e scris acolo) și veți vedea. Sau nu. În rest, mai ținem și sub pecetea tainei, că așa e frumos. Și, sigur, niște „întîmplări din suprasensibil” sînt și prin Exuvii. Aș adăuga și autobiograficul poem Noapte sau zi, în care vine vorba despre cele din vis. Eu cred că visul e o formă de realitate. Magie pură!

În altă ordine de idei, să ne amintim că Vladimir Nabokov considera că scriitorul ar trebui să fie, pe lîngă povestitor și profesor, în primul rînd un magician! Cred la fel. Literatura e și magie.

Altfel, ca animistă ce sînt, tot ce se întîmplă în natură (dar nu numai) mi se pare magie. Și tehnologia e magie. Viața.

Ați avut vreodată pe parcursul carierei dumneavoastră impresia că nu mai înțelegeți literatura celei mai tinere generații, că vă depăşeşte estetica acesteia sau că nu mai pricepeți referințele ei culturale şi sociale?

Simona Popescu: Nici pomeneală!

Să mă iertați, n-o luați ca pe o aroganță, dar eu am uneori impresia că sînt... en avant! Asta era aproape o datorie în tinerețe (am crescut, totuși, la școala avangardei!), adică nealinierea, ieșitul – cu orice risc – din rînd. Să fii în contra curentului, sub val (că valu-i trecător), pe contrasens. Am rămas și acum cu gustul noului și al provocării. Mă interesează tot ce e altfel, într-o lume literară destul de previzibilă. Mult mai spectaculoase sînt, fie vorba-ntre noi, lucrurile în artele vizuale sau în știință.

Pentru un scriitor e vital să știe pe ce lume trăiește! Dar „lumea” nu se reduce la contemporaneitate sau la recent, care mîine va fi trecut. La fel de necesară e revizitarea trecutului, creearea unei tradiții personale (de la T.S. Eliot citire). Revenind la întrebare, cam știu ce se scrie azi (și nu doar pe-aici, pe la noi). Eu sînt și o devoratoare de informație, n-am încotro, chestie de metabolism al minții: sînt foarte curioasă, ca să nu zic „avidă de cunoaștere”, mă interesează tot felul. Mă preocupă actualitatea, urmăresc cît se poate. Și-apoi, țin la Facultatea de Litere și cursuri de creative writing de ani de zile. Le tot spun prietenilor mei mai tineri că nu poți să scrii dacă nu cunoști poezia actuală, după cum nu poți nici dacă habar n-ai de contemporanii tăi din trecut (cu, să zicem, vreun Rimbaud-contemporanul-nostru în frunte). Îi îndemn să caute și în alte zone de creativitate, să nu fie literaturocentriști. Încerc să formez foarte buni cititori și poate chiar viitori scriitori – cu o bază serioasă, de la teoria la istoria literaturii etc. În absența acestora, nu se pot scrie decît șlagăre de vară, de sezon, în cel mai bun caz. Am oroare de autorii fără cultură (sînt destui!), desueți, bătrînicioși, bornați. Cursul e însoțit de mesaje pe WhatsApp doldora de bibliografii, link-uri spre cărți, filme, muzică, arte vizuale, știință. O să le adun odată și o să fac un volum cu astfel de trimiteri, teme, sugestii, fragmente despre scris și citit. Mai chem și scriitori pe la cursuri, la maratoanele de poezie și proză demarate acum trei ani cu ei, cursanții mei. E bine, ca student, să vezi cum merg lucrurile și să îți alegi, în cunoștință de cauză, drumul tău, care te duce unde trebuie, nu te iei după tot poporul, pe bulevard.

Cum să nu percep referințele culturale și sociale? Dar în ce realitate credeți că trăiesc? Poate alții să nu le priceapă pe ale mele – estetica mea, cum o numiți, referințele mele culturale (și sociale)! Din varii motive, eu zic că și de natură etică (sigur, o etică personală, nu judec pe nimeni), mă țin departe de rețelele sociale unde cred unii că s-a mutat universul, dar asta nu însemnă că nu sînt conectată la Marea Rețea (Naum o numea Sursă) în care găsesc lucruri prețioase, de la cele vechi (și neglijate) la cele extrem-contemporane de prin lume ̶ nu mă opresc doar la cele autohtone sau local-circumstanțiale.

Mi-a trecut prin cap că, poate, întrebarea a fost pusă de cineva care își imaginează că un scriitor, îmbătrînind (fizic, că n-ai încotro!), rămîne prizonierul vîrstei lui, al celor de pe „vremea lui”! Poate că e valabil pentru alții. Eu nu am rămas înghețată în trecut (nici măcar în cel recent). Bine, poate și pentru că sînt mereu înconjurată de oameni tineri, sînt în mijlocul studenților, ascult muzica pe care o ascultă ei, vorbesc aceeași limbă cu ei, sînt prietenii mei. Ei mă ajută să nu îmbătrînesc, eu îi ajut să întinerească (în materie de literatură, de cultură ies din liceu cam bătrînicioși, cu gusturi cam dubioase, fie vorba-ntre noi).

Să vină întrebarea de la cineva care nu știe prea multe despre mine? Care nu a dat de Lucrări în verde, de pildă? Că-s muzici pe-acolo, filme, kestii extranee (bine, toate din 2006, în viitoarele cărți se găsesc și din cele de azi, 2021!). Dacă aș avea pagină de FB s-ar vedea mai repede ce și cum (cărțile călătoresc mai încet, cum zicea Lorca), aș lăsa acolo muzici, pasaje cu cele mai noi teorii, lucruri care țin de lumea experimentului. Uite, aș pune, de pildă, Blixa Bargeld (tînăr) cîntînd Somewhere Over The Rainbow, o trimitere la Empire of Dreams, epopeea unei poete din Puerto Rico, un interviu cu Zukofsky și cartea Irreversible Noise a lui Inigo Wilkins. Că pe-astea le-am trimis cuiva prin e-mail chiar azi. Am zilnic schimburi din astea de mesaje cu studenții mei, cu foștii mei studenți, prieteni.

Legat de senzația pe care mi-o lasă întrebarea, îmi amintesc de întîlnirea de 20 ani a seriei noastre (ce serie!) de la Liceul Unirea din Brașov. Ne-au „prezentat” liceenii un spectacol artistic. Au fost drăguți, dar era ceva prăfuit, fix ca în comunism, parcă ne întorcea în timp. Eram cu prietenul meu Andrei și muream de rîs, dar nu vroiam să-i jignim pe adolescenți, așa că rîdeam doar pe dinăuntru. Era un spectacol ca pentru pensionari (aveam vreo 40 de ani pe atunci). Noi n-am fi făcut așa ceva nici să ne pici cu ceară! Și am rîs pe dinăuntru pînă la leșin, deși era mai degrabă trist. Am mai rîs noi doi așa. Eram odată la Opera din Brașov, ne-au dus cu clasa, pe la 17 ani, la Rigoletto. Dar, înainte, a cîntat o doamnă soprană ceva pe versurile Urmașilor mei Văcărești. Atît ne-a trebuit! Deși nu scoteam nici un sunet, se zguduia tot rîndul de scaune din cauza rîsului nostru (interior!). Rîdeam ca proștii, cum ar veni. Ne-au dat afară! Ce miștooo! Ne-au dat afară! Eram pe dinafară (ca de obicei)!

Legat de ce se întîmplă azi pe la noi, mă bucură apariția unor tineri poeți/ tinere poete care se încearcă și în experiment, mai intelectualiști, mai ludici, mai dispuși să lucreze în materia lingvistică, mai creativi, mai avangardiști, mai surprinzători. Unii sînt interesanți, alții mimează, produc aiureli, beție de cuvinte, nonsens, expresivitate involuntară. Dar apele se împart, după o vreme, cum se știe.

„Ai instincte materne față de o ficțiune, […] o ființă fantomatică, absorbită, dispărută”. Este Exuvii o autoficțiune în forma unei explorări suprarealiste a memoriei? Și se păstrează ceva intact din amintirile reiterate astfel?

Simona Popescu: Nu sînt amintiri! Nu sînt explorări suprarealiste. Deși, aveți dreptate, memoria e suprarealistă prin felul de a crea legături, prin magie, prin acele puncte de serendipity. Altfel, am scris despre suprarealism, am conținuturile mele pentru acest cuvînt, care intră în contradicție cu cele ale altora. Dar îmi place că legați cuvîntul de memorie. Amintirea memoriei, vorba lui Gellu Naum. Cam ăsta e domeniul meu. Exuvii nu e o autoficțiune decît în măsura în care faptele își conțin, adesea, interpretarea, în filigran, pe dedesubt, cum se face.

Iterativul e hipnotic, lucrez cu el. E opusul repetiției, deși par să semene. Vorba lui Deleuze, iterativul e acea diferență pe care o creează, uneori, un anumit fel de repetiție.

Ce hobby bine-dezvoltat sau talent secret vă ocupă timpul?

Simona Popescu: Nu am timp de hobby-uri. Poate doar că îmi cultiv grădina, la propriu, nu doar la figurat. Am una în fața căsuței de vacanță, învecinată cu o pădure de stejari. Muncesc mult, pămîntul fiind lutos, ca să obțin o grădiniță cu trandafiri, crăițe, lavandă, zorele, nu-mă-uita, bujori, lăcrămioare, stînjenei. Sînt și buruieni frumoase, multă mentă. Nu stau acolo decît peste vară.

După ce voi termina de publicat tot ce am prin lada laptopului, am de gînd să fac vreo două, trei, nouă scrapbooks. Chiar asta îi ziceam unei prietene acum o zi. Mă întreba ce mai fac. Și, în glumă, îi spuneam că, în viitorul apropiat, m-aș înscrie la Regie-film, la UNATC. Aș fi o studentă cam în etate, dar... mi-aș împlini un vis. Cînd am terminat liceul aș fi dat la regie, dar nu erau vremurile potrivite. Poezia mea conține fragmente din scenariile filmelor din capul meu (care ar fi mers/ ar merge pe linia tarkovski-paradjanov-arronovski-verbinski-ceva wes anderson-și alți regizori de filme non-liniare). Sau poate mă fac DJ de apartament, că tot am jucat rolul ăsta în Lucrari în verde. Aș lua ceva lecții de la imamusicmogul și alții ca el.

Ei, hai că glumesc...

La un moment dat, în carte, exuviul este explicat și ca fiind boala nostalgiei, o boală din care nu ai scăpare. Se pot defini exuviile ca nostalgii, se poate face o anatomie a lor, așa cum Robert Burton a făcut o Anatomie a melancoliei?

Simona Popescu: Un citat din Anatomia melancoliei există chiar la începutul cărții mele Autorul un personaj, teza de doctorat susținută în 2002, publicată abia în 2015. Mai mult m-a interesat – și pe chestie de joc identitar (exuvii) – simetria Democritus Junior și Old Democritus.
Oare care o fi exhivalentul exuviului la Burton? Ce cuvînt englezesc o folosi? Nu-mi amintesc nimic pe direcția asta!

Nu sufăr de boala nostalgiei, totuși. Pentru că am o relație specială cu Timpul. Pentru mine trecutul nu e doar trecut, nu e departe, în spatele meu, nu e pierdut. Aici ne întoarcem puțin la meduza aceea marină, care poate, prin magia ei unică, să revină la stadii anterioare, să redevină ceea ce a fost. Perpetuum mobile!

Dar anatomia se exersează pe un corp mort. Eu aș vorbi despre o Fiziologie a Melancoliei. În ideea că melancolia și nostalgia sînt ca niște ființe vii, ectoplasmatice. Cu mari resurse de propulsare. Apoi, Burton e și ludic, caută și remedii. Dacă e o boală poetică, melancolia, nu e nevoie de remedii. E frumoasă. O leg de, cu o sintagmă a lui Nabokov, „transparența lucrurilor”.

Ce sfaturi ați da unui scriitor care se luptă cu propria vanitate?

Simona Popescu: Nu dau sfaturi. Să se lupte fiecare cum știe cu proprii demoni. Să scrie despre asta. Să scrie despre toate vulnerabilitățile. Numai scriitorul se hrănește, expunîndu-se, tot cu vulnerabilitatea lui. Poți folosi demonii ca motor! În loc să producă pagube, ei pot să fie, paradoxal, o piesă din motorul de căuare, de găsire și de generare de frumusețe. Să ne gîndim un pic la cei care se numeau dandy (vorbesc de scriitori). Ce frumosă e vanitatea lor! Superbie. Cred că înțelegeți ce vreau să spun. Vanitatea e un balaur cu șapte capete. Nu trebuie omorît! Îl pui la treabă!

Istoria literaturii române este plină de anecdote grozave, ați povestit și dumneavoastră undeva în Clava despre un covor pe care Gellu Naum îl ținea cu mândrie într-un pod, covorul lui Mihai Eminescu. Ce anecdote ați mai povesti cu drag?

Simona Popescu: Anecdote? Aș putea vorbi despre niște întîlniri, niște experiențe de viață. Nu prea sînt o sfătoasă pe chesie de anecdotică.

Cu drag v-aș vorbi despre cum se scrie un roman colectiv! Sînt și... anecdote.

Nu e o regulă, însă, la un moment dat, mulți poeți simt nevoia să facă pasul spre roman. În cazul altora, genul literar în care scriu e legat de felul în care sunt structurați, de temperament și de umori. De aceea, le e aproape imposibil să se poată muta dintr-un gen în altul. Dumneavoastră ați făcut acest pas, luând, în mod clar, și poezia în roman dar renunțând, într-un fel, la ea. Cât de greu e să renunți la suplețea și concentrarea poeziei pentru a construi structuri romanești mai mici sau mai mari și a le umple cu proză?

Mi se pare că întrebările acestea sunt justificate cel puțin empiric, dacă nu și metafizic, fiindcă există puține exemple (eu nu știu, de fapt, niciunul) de deplasare radicală în sens invers, de la roman la poezie. Are poezia niște limite care pot fi depășite numai prin trecerea în alt gen literar?

Simona Popescu: Ei, aici sînt iar mai multe întrebări. Le luăm pe rînd.

N-am publicat decît o singură carte de proză! Urmează altele două. Am scris mai multe de poezie, le voi publica și pe următoarele. Un poet adevărat nu poate renunța la poezie nici cînd trece la proză. Nici măcar dacă nu ar mai scrie un rînd toată viața! Cum să renunți? Eu am o structură, o percepție poetică, nu e ceva... premeditat. Nu gîndesc în termeni de opoziție: acum scriem poezie, acum scriem proză. Oricum, genurile, pentru cei ca mine, sînt o diversiune. Toate cărțile mele trecute sau viitoare (vorbesc despre cele scrise, dar nepublicate) se leagă între ele și prin... poiesis (ne ducem la etimologie și la extensii precum autopoiesis și sympoiesis). Țin și la eseurile mele (ar trebui să le public, sînt cîteva volume), pentru că acolo e mai mult loc de întors. Îmi place poezia că e... non-liniară. Și există și în Exuvii, în eseuri, ba chiar și în cărțile mele despre Naum sau despre „personajul-autor”. Îmi place poezia că e continuum. Poeziile sînt doar opriri, dar frumos este ce curge pe sub ele, printre ele, prin ele. Zic și eu...

Întrebările îmi amintesc de-o întîmplare de acum vreo zece ani, parcă. Eram la o întîlnire cu cititori, împreună cu un prozator care publicase o singură carte de poezie. S-a supărat colegul scriitor pe mine, că am zis că se vede dacă un poet e poet mai ales atunci cînd trece la proză. Hîrtie de turnesol. Sînt unii care scriu proză ca și cum nu ar fi poeți. Poate nici nu sînt! Dar eu nu mă refeream la el, nu înțeleg nici azi de ce s-a simțit vizat, vorbeam așa, în general. Să fii un foarte bun prozator e grozav. Nu știu de ce ar fi mai important un poet decît un prozator. Ba chiar, în ziua de azi, sînt puzderii de poeți (unii doar cu numele) și atît de puțini prozatori adevărați! Mie cel mai mult îmi plac romanele poeților. A nu se confunda cu cei care scriu proză... „poetică”! Nu-mi plac poetizările. Îmi place ce le iese și celor cu structură poetică, chiar dacă nu au scris vreodată poezie. De pildă, lui Oscar Wilde. Proust. Sabato. Nabokov. Sebald. Lydia Davis. Radu Petrescu. Blecher. Fântâneru. Mateiu Caragiale. Viziune, anvergură, emoție (și cerebrală, acum pot să zic asta, că e din nou la modă creierul, acum cîțiva ani suna așa prost în urechile ăstora cu „sufletul”), lucrătură artistă, în straturi, filigran.

Mă întrebați dacă are poezia niște limite care pot fi depășite numai prin trecerea în alt gen literar. Nu, poezia nu are limite, dar sînt unii care-i pun limite. Chiar cei care scriu poezie. Se lasă împărțiți în generații, care expiră o dată la 10 ani pe la noi, iar unii mor cu limitele de gît. Unii se aciuează acolo de bună voie și nesiliți de nimeni. Generația e doar un incubator, apoi te desprinzi, nu te lași prins (chiar dacă în incubator e călduț). Cel mai sănătos e să ieși din angrenaj, dacă te țin puterile. E mai greu pe cont propriu, dar mai interesant, te duci pe direcția ta.

Dacă poezia (adică inteligența poetică, în care intră și emoția) se păstrează și cînd treci la proză, înseamnă că ești poet! Dar nu e o condiție.

Vorbiți despre „suplețea și concentrarea poeziei”. E și asta, dar nu numai. Ar trebui să evacuăm din ecuație structurile poetice ample, poemele lungi?, pentru care eu am o slăbiciune, ce-i drept. Altfel, nu e ușor să construiești pe spații mai largi. Necesită concentrare și... vaporizare (cum ar zice un mare poet). Suplețe! Vorbiți despre „structuri romanești mai mici sau mai mari” pe care unii „le umplu cu proză”. Cei care se ocupă doar cu umplutul borcanelor cu prozaica proză nu m-au interesat niciodată. Dacă proza nu are pe dedesubt și altceva (viziune, senzorium, filozofie chiar, metafizic, că tot pomeneați de asta), nu mă atrage.

Genurile literare? Să nu ne încurcăm în ele. Noi scriem. Ce scriem ia o formă sau alta. Eventual hibridă. Poate că lucrul cel mai important este un anumit tip de coerență (cuvînt în care încap multe altele!). O, dacă-am putea zice, ca Ezra Pound: „IT ALL COHERES”. Măcar... cît de cît.

Ne recitați un vers (preferat) pe de rost?

Simona Popescu: Din alții? Vă dau două, ca să fie cu soț!:

„Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe” (Eminescu);
„Abia pornind de la sfîrșit se poate înțelege” (Gellu Naum).

Și două la întîmplare de prin lume:

„But what about the soul/ That grows in darkness, embossed by silvery images” (Frank O’Hara);
„Départ dans l’affection et le bruit neufs!” (Arthur Rimbaud).

Din poezia mea? Primul vers din Cartea plantelor și animalelor:

„Și-acuma mergem în grădina secretă”.

Și un subtitlu din Juventus: Despremineașfivrutsăscriudespretine.

Țin foarte mult, acum, la sfîrșit, să vă mulțumesc tuturor, din nou, pentru întrebări!