Radu Nițescu: „Mai greu reînveți să fii copil”

Atunci când deruta apare la orizont, care sunt balizele care te țin la suprafață?

Aseară citeam Hemingway, Pentru cine bat clopotele, și la un moment dat personajul principal (își) zice termină, ai făcut dragoste cu fata asta și ți-ai limpezit capul, acum ai mintea chiar limpede și începi să-ți faci griji, una-i să te gândești la ce faci și alta să-ți faci griji. Am stat câteva minute și m-am gândit la pasajul ăla înainte să trec mai departe. E drept că el avea și o treabă mai serioasă de făcut, s-arunce în aer un pod, dar chiar și-așa, cred că principiile sunt aceleași. Încerc să-mi țin mintea ocupată; prieteni, citit, scris, uneori, câte-o rupere de ritm, o activitate nouă, poate, ceva ce n-am făcut niciodată.

„Vreau să fac ce-mi place / și nu mai știu ce-mi place să fac”, scrii într-un poem. Când ai simțit pentru prima dată că-ți pierzi bucuria, iar lucruri odinioară îmbucurătoare dispar din spectru?

Nu mai țin minte prima dată, când ești mic se întâmplă mereu lucruri de genul ăsta, o săptămână construiești cazemate în grădina din spatele blocului și deodată joaca aia nu mai are niciun farmec pentru niciunul și faceți altceva. Diferența e că atunci găsești imediat ceva să te prindă, nu pierzi bucuria, doar o transferi de la un joc la altul. Ideal ar fi să rămână lucrurile la fel și pe măsură ce crești, dar nu e mereu așa, mai greu reînveți să fii copil.

Personajul rememorează întâmplări din diferite stadii și stări ale vieții, până la călătorii pe planete pustii. Dacă legile timpului s-ar aplica altfel, unde ai vrea să fii acum?

Îmi place că mai toate întrebările pleacă de la versuri. În poemul ăla spuneam ceva de o seară în care am văzut de pe un deal din Tineretului roata din orășelul copiilor luminată și emoțiile s-au pierdut pentru o secundă și că-n secunda aia m-aș întoarce oricând; gând la gând cu bucurie, mai ales că încă nu începuse povestea cu pandemia pe atunci. Dar doar așa, o secundă, altfel n-aș vrea să fiu nicăieri, rămân la acum și aici.

Dacă Hawking ar mai putea prezice ceva nou, încă nedescoperit, ce ți-ai dori să fie?

Citeam într-un articol că prin anii 90 Hawking pariase pe 100 de dolari c-un alt tip în legătură cu existența bosonului Higgs, el zicea că nu există, și în 2012 i-a dat banii tipului cu pricina. Prezicerile nu-s musai adevărate, de-aia sunt preziceri, îți dai cu părerea despre ceva care s-ar putea confirma sau nu într-un viitor, deci mi-ar fi oarecum indiferent. Poate lucruri mai optimiste despre viitorul omenirii, deși nu prea văd de ce ar face asta.

Titlul cărții vine de la elefantul Satao, unul dintre cei mai mari din lume, omorât de braconieri recent. Hai să vedem ce asemănări sunt între tine și el, ce te-a apropiat de Satao?

Nimic în mod deosebit sau în mod direct, mai degrabă felul în care mi-a povestit taică-miu de documentarul ăla, felul în care am aflat m-a atins pe mine. Stăteam în bucătărie, făceam cafeaua și el a început să-mi zică, eu mă gândeam la ale mele (sau îmi făceam griji? apropo de ce povesteam la prima întrebare), nu eram prea atent și-am întrebat ce-i aia Satao, așa, cu indiferență, poate chiar cu aroganță, ok, iar ai primit vreo prostie pe whatsapp și mi-o arăți și mie; deci ce-i aia Satao, și el mi-a răspuns: vezi că nu mai e, până acum trei ani a fost – un fel de bine că ești tu deștept și șmecher și nici n-asculți ce vreau să spun. Adică sigur că și mie mi-a părut rău, nu-s din piatră, dar dacă citeam un articol pe net probabil că n-aș mai fi scris poemul cu pricina și cartea s-ar fi chemat altfel.

Ai mai ști să explici astăzi curba lui Gauss, în alți termeni decât poetici?

Da, dar nu foarte științific și poate nici întru totul corect, dar suficient așa, cât de-o idee. Are legătură cu distribuția probabilității repartizării unei valori în funcție de o medie standard, graficul acela în formă de clopot care îți arată că probabilitatea e mai mare cu cât ești mai aproape de valoarea medie și scade pe măsură ce te îndepărtezi de ea.
În poemul ăla (care poate fi citit aici, mulțumesc dlite încă o dată: https://blog.goethe.de/dlite/archives/948-Dou-poezii-de-Radu-Niescu.html ) ce ai, ai fata care vrea să meargă la cort și tipul care trage de timp, că el ar mai sta la o bere să danseze la scenă. Să zicem că te întrebi după câte minute ajung la cort din momentul în care-l roagă prima oară să plece, între un minut și o oră. Graficul cu pricina îți arată că în cele mai multe cazuri ajung cam după jumătate de oră, înainte nu se lasă tipul dus, după începe tipa să insiste prea mult, se ceartă și pleacă doar ea – dar astea sunt variantele mai puțin probabile și cel puțin ultima, de evitat.
_
Radu Nițescu (n. 1992, București) a publicat volumele gringo (2012) și Dialectica urșilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016).