Ai beneficiat de un program intensiv de mentorat pentru finalizarea manuscrisului, sub îndrumarea scriitorilor Marius Chivu şi Florin Iaru, în cadrul programului Bursa „Prima Carte“, organizat de Fundaţia Friends for Friends (ffff.ro), cu susţinerea Friends\TBWA. Sunt puține programe de acest tip în România. Cum a fost această experiență pentru tine?
Bursa „Prima Carte” a fost, în primul rând, o șansă să capăt încredere în scrisul meu. Am scris o parte din prozele incluse în carte pe parcursul celor șase luni, cât a durat programul. Prin urmare, a fost o experiență care mi-a dat curaj. Scriam constant, pentru că trebuia să trimitem texte noi în fiecare lună. A fost o ocazie să primesc feedback, să rescriu, să îmi regândesc unele proze, am început să îmi construiesc manuscrisul volumului de debut.
Care-s scriitorii ale căror povestiri te-au inspirat în momentele mai dificile?
La primele încercări de texte, m-au ajutat lecturile din Truman Capote, J.D. Salinger și Raymond Carver. Am citit și recitit cu admirație volumele acestor autori, iar povestiri precum „Arborele nopții”, „Miriam”, „Domnișoara Bobbit” (Truman Capote), „Teddy”, „O zi desăvârșită pentru peștii banană” (J.D. Salinger) sau prozele din
Catedrala (Raymond Carver) au fost adevărate surse de inspirație. Cărțile lui Alice Munro și ale Adrianei Bittel m-au încântat, m-au ajutat să găsesc idei noi de povestiri, mi-au dat poftă de scris.
Am reluat proza scurtă a câtorva autori pe care îi știam din facultate: Ernest Hemingway, James Joyce, Henry James, Margaret Atwood, David Lodge, Vladimir Nabokov, Somerset Maugham, Muriel Spark. În ultimii ani, am descoperit mai multe volume extraordinare de povestiri:
Manual pentru femei de serviciu, Lucia Berlin;
Rock Springs,
Femei cu bărbați, Richard Ford;
Sufocare, Junot Díaz;
Ce simți în jurul gâtului, Chimamanda Ngozi Adichie. Apoi, sunt autori de povestiri, pe care-i descopăr în antologii, așa cum s-a întâmplat cu prozatoarea Samanta Schweblin, am citit-o prima oară în antologia Freeman’s,
Cele mai bune texte noi, Black Button Books. Urmăresc seria "The Best American Short Stories", unde am găsit-o pe Sheila Kohler, cu povestirea
Magic Man, în ediția îngrijită de Elizabeth Strout (2013) sau pe alți scriitori cărora le citisem romanele, dar pe care nu îi cunoșteam ca autori de proză scurtă, cum ar fi Nicole Krauss, Lorrie Moore sau Jeffrey Eugenides.
Și cred că nu numai lectura povestirilor mă ajută să scriu. Cel mai mult citesc literatură,
într-adevăr, însă orice lectură mă pune pe gânduri, mă inspiră, indiferent că e proză scurtă, roman, poezie sau non-ficțiune – uneori îmi atrag atenția anumite subiecte din
social media sau informații pe care le găsesc întâmplător pe internet. Foarte interesantă, utilă mi se pare cartea lui Robert Sapolsky,
Behave.
Și, ca să închei tot cu povestiri, de curând am citit volumul
Țoc, țoc al lui Roald Dahl, pe care l-am redescoperit ca pe un excelent autor de proză scurtă.
Greu de găsit un om bun, de Flannery O’Connor, este o carte de povestiri tulburătoare, cu subiecte foarte actuale. Iar acum mă bucur să o recitesc pe Diana Geacăr – prima ei carte de proză scurtă,
Cine locuiește la subsol, m-a cucerit. Volumul apărut de curând,
Sirina și alți monștri din Saad, este din nou o scriitură originală, uimitoare, plină de curaj și senzualitate, cum nu am mai întâlnit la noi.
Dintre scriitorii germani, la cine te-ai opri?
M-aș opri la Bernhrad Schlink, pe care îl cunoscusem prin intermediul romanului
Cititorul și pe care l-am reluat în ultimii ani, cu volumul de povestiri
Minciuni de vară. Apoi, aș menționa
Lupul de stepă, romanul lui Hermann Hesse, memorabil pentru mine.
Iar ca autori de limbă germană, a căror literatură m-a impresionat, evident printre ei se numără Franz Kafka, cu operele de proză scurtă și volumul autobiografic
Scrisoare către tata, Elias Canetti, cu romanul
Orbirea. Mi-au rămas în minte și povestirile lui Günter Grass, din volumul
Secolul meu. De curând, am citit în engleză
novella lui Peter Handke,
A Sorrow Beyond Dreams, mai degrabă un jurnal neobișnuit, aparte, în care scriitorul povestește „la rece”, obiectiv, sinuciderea mamei sale, fără nicio implicare emoțională, fără să o transforme în personaj literar.
Subiectele din acest volum sunt dintr-un areal extins, cu care s-ar identifica nu doar cititorii din România. Cum a fost să abordezi subiecte cu care ne identificăm mai toți, unele problematice, ca familiile monoparentale sau maternitatea nedorită, copiii nesupravegheați, în deriva propriilor porniri? Ce se schimbă când te pui în pantofii personajelor o vreme și când le dai și ceva din tine?
Mă bucură descrierea aceasta a subiectelor din
Fragil, percepția că se adresează unei categorii extinse de cititori, fără granițe. Cred că sunt chestiuni cu care se confruntă toată lumea, întrebări pe care ni le punem cu toții la un moment dat: cum alegem să trăim, ce punem pe primul loc, familia sau profesia, ce înseamnă să fii părinte, cum ni se schimbă viața când devenim părinți, câtă atenție și cât timp oferim propriilor copii.
Mă atrag întâmplările care îi surprind pe părinți și copii împreună, în cele mai intime ipostaze, cum conviețuiesc, cum comunică, relațiile dintre ei. Mă fascinează încrederea totală, necondiționată pe care o au copiii în părinți, candoarea cu care se lasă conduși de adulți. De la bun început, am scris despre copii și relațiile lor cu părinții, despre diferențele dintre copii și adulți. Cred că le-am abordat cumva inconștient, au ieșit la suprafață fără să îmi propun tematica aceasta.
Când mă pun în locul personajelor, le dau – sau cel puțin încerc să le dau – propriile emoții, frici, trăiri. Toate sentimentele sunt ale mele, chiar dacă e vorba de întâmplări, experiențe prin care nu am trecut eu.
Ce tip de familie a fost mai ușor de portretizat? Cum te-ai documentat?
Aș zice că cel mai ușor de portretizat este o familie în care apar probleme, pe cale de destrămare, o familie în care există neînțelegeri, dezechilibre, secrete, conflicte, pentru că, evident, în cazul unei familii fericite, unite, care trăiește în echilibru și înțelegere, nu se întâmplă mare lucru. Cel mai greu este să scrii despre fericire. Ce ai putea scrie despre familii fericite, despre oameni fericiți, cu ce i-ai putea surprinde pe cititori?
Atunci când nu îmi pot imagina anumite întâmplări, situații, mă documentez pe internet, detaliile vin din tot ce văd și aud în jur, din imaginație și din lecturi.
Ai simțit, pe măsură ce scriai volumul, că unele momente personale mai dureroase din trecut se estompează, că într-un fel scriai și despre ele?
Am fost așa concentrată să găsesc idei de povești, să aleg cea mai bună perspectivă narativă și apoi, în etapa de reluare, corectură, am rescris mult, m-am străduit să fiu coerentă, să povestesc cât mai clar și simplu, încât nu m-am gândit că scrisul ar putea fi terapeutic. Iar dacă a avut efectul acesta, probabil s-a întâmplat fără să-mi dau seama, cumva „pe nesimțite”.
Mai degrabă, scriind, am reușit să mă înțeleg pe mine mai bine. Am conștientizat care îmi sunt obsesiile, temerile sau nemulțumirile față de mine și în general. Dar cea mai importantă revelație la care am ajuns prin scris este că pot avea o ocupație care îmi dă cu adevărat satisfacții – mi-am dat seama ce liber te simți când faci ceva cu plăcere.
Ai (fi) vrut să fii mai blândă cu unele personaje, să le protejezi?
M-am abținut să fac asta. M-am străduit să fiu cât mai distantă, obiectivă, să nu le iau parte personajelor, să nu le judec, să nu intervin. Am încercat să le las cât mai libere, să aleagă singure cum să-și rezolve conflictele, cum să iasă din anumite situații limită.
Ce se întâmplă acum, după încheierea cărții? Ți-e dor de personaje?
Nu mi-e dor, mă gândesc la altele.
