Bogdan Răileanu: „Am construit varianta mea de Miorița, în care resemnarea ...

Volumul se deschide cu o scenă impactantă, a unei morți. Scrii: „Oamenii se transformă repede în morţi, viaţa uită imediat de ei.” Îți mai aduci aminte ce romane te-au prins încă de la primele rânduri?

Îmi aduc aminte câteva cărți care m-au prins bine de la început. Pot să dau niște exemple. Cartea lui Mihai Radu, Extraconjugal, am cumpărat-o pentru că am citit fix începutul în librărie și m-a făcut foarte curios cu boala venerică a mamei personajului. Ce evenimente au dus la acea situație? Ultima carte a lui Bogdan Coșa: Cât de aproape sunt ploile reci începe la fel de captivant, cel puțin prima pagină cu râul umflat, e ca o prevestire pe care vrei să o înțelegi. Tot în această categorie a deschiderilor captivante sunt cărțile lui Chuck Palahniuk. E un maestru al deschiderilor. Sau Saramago, dar e mult mai elaborat în aceste începuturi. La el sunt de fapt niște premise pe care le expune pe mai multe pagini. Sunt mulți autori care deschid frumos poveștile lor.

Revenind la cărțulia mea, nu e nimic frumos să deschizi cu o moarte, ba chiar citisem undeva că atunci când deschizi cu morți și sânge îndepărtezi cititorul, îi dai anxietate. Sincer, nu așa începea povestea lui Arhip într-o variantă intermediară, dar mi s-a părut că moartea ciobănașului nu poate fi amânată și ascunsă prin text aiurea. E un lucru sigur, nu avea sens să o pun în altă parte. Asta trebuia să investighez de altfel. Am procedat ca într-un roman polițist. Dar mai poetic.

Chiar dacă se deschide cu izul acestei morți în prim-plan, imaginile au o frumusețe poetică. Se întâmplă rar ca astfel de momente să aibă și o încărcătură frumoasă. Cum te-ai documentat și în ce zone ai ajuns? Sau cât de departe te-ai dus cu documentarea pentru acest volum?

Anxietatea e o chestiune pe care am cultivat-o ani de zile. Sau ea m-a cultivat pe mine. Cred că mai degrabă e a doua variantă. Cu toate umilințele pe care anxietatea mi le-a servit de-a lungul timpului, cred că a adăugat totuși și o poezie în felul în care percep apropierea de moarte. Cred, deci, că cele mai dramatice momente, mai ales când le privești de la distanță și le filtrezi prin propria anxietate, pot părea puțin mai poetice. Oricum moartea în câmp este net superioară ca poezie unei morți urbane, într-un spital sau într-un apartament la etajul x. Cine mai moare în câmp zilele astea? Cine mai privește cerul de deasupra înainte să-și dea ultima suflare? Nimeni. Ce frumos era când oamenii mureau pe câmp. Era mai puțină civilizație, sfârșitul era bio.

Legat de documentare cred că am folosit mijloacele de acasă. Nu am umblat prin țară să văd vreun câmp sau vreo vale în care să îmi poziționez personajele, deși uneori mă ajută genul ăsta de documentare. Am investigat de fapt ce mă interesa, de ce a fost scrisă așa această baladă? Adică de ce despre resemnare? De ce a avut acest unghi? Și am construit varianta mea de Miorița, în care resemnarea este mult mai plauzibilă decât e în original. Pentru asta am mai citit despre Ciuma lui Caragea și războaiele care au măturat zona în acea perioadă. Am plasat acțiunea cărții într-un timp neclar, dar conectat cu aceste evenimente. Molima este importantă și devine motivul principal de resemnare și acceptare a morții. Mi-ar fi prins bine să am la îndemână o carte cu toate variantele acestei balade care au circulat pe teritoriul României. Nu știu dacă există așa ceva, dar uite că pentru ce am scris eu mi-ar fi prins bine o lectură a variantelor.

În preajma morții, e inevitabil să nu ne simțim cuprinși de propria proiecție a acestui moment. La fel se întâmplă și cu Arhip, unul dintre personaje.

Arhip este un personaj care crește în compania acestui spectru. El află de la bunica lui că moartea era vie, era un lucru cu care oamenii trăiau. El e cel mai aproape de a înțelege acest lucru, dar ca orice om care devine familiar cu un anumit fapt e posibil să-i scape din vedere anumite aspecte și doar atunci când se confruntă la limită cu spectrul propriei morți să aibă o serie de revelații. Pe de altă parte, în Arhip se regăsesc o serie de trăsături și experiențe care îmi aparțin. În ultimii ani m-am confruntat cu această atingere a morții în sensul că am avut niște decese în familie, am înțeles ce înseamnă o pierdere, cum cineva intră în uitare și se transformă în dor, o rămășiță de sânge care palpită, cum locul din cimitir devine ultima casă și locul în care îl vei regăsi mereu pe cel plecat, de asta mi s-a părut important motivul acesta al întoarcerii acasă al mortului. Pentru mine, ca și pentru Arhip, întoarcerea acasă devine un prilej de reflecție. Să călărești pe același cal cu mortul înseamnă să fii una cu moartea și pentru scurtă vreme să te confrunți cu lumea din perspectiva aceasta. Am mai avut această ispită în scris în romanul Teoria apropierii. Acolo unul dintre personaje ajunge în cimitirul din Veneția și are o discuție cu o fetiță despre moarte și obiceiurile oamenilor în preajma morții. Discută despre colivă și mâncărurile funerare și mai ales despre o tradiție din Indonezia în care morții sunt păstrați în case alături de restul familiei până se stafidesc și devin de nerecunoscut. E atâta iubire în acest gest care pare macabru, dar de fapt doar o iubire foarte mare te poate face să păstrezi lângă tine un cadavru. Deci drumul mortului prin lume este important. El călătorește cu noi prin această legătură incredibilă făcută din iubire.

Avem impresia sau credința că după ce se stinge ceva, în locul acestuia sau din ceea ce a fost acea ființă se vor anima alte elemente. „Anghel va deveni rădăcini, din el copaci şi iarbă vor creşte.” E o formă de compensare?

Mereu căutăm o formă de compensare. Cel puțin eu sunt tentat să compensez pierderile cu alte lucruri. E și bine și rău. Cred că în cazul acestui gen de metempsihoză care apare în credința lui Arhip despre oameni și moarte e vorba tot despre iubire. El vrea să continue să ofere acea iubire și probabil că e mai ușor atunci când ai un lucru spre care să îndrepți această energie, chiar dacă este un copac sau un animal. Mie mi se par foarte importante obiectele care se dau la pomeni. Au devenit importante în ultimii ani. Până acum nu mă interesau, nu îmi spuneau nimic, mi se păreau urâte. Dar pe urmă, când am început să pierd eu oameni dragi, colecția mea de căni de cafea a căpătat o latură nouă. Dimineața beau cafea și mă gândesc că o fac alături de cei pe care îi iubesc și nu mai sunt. E o compensare, da.

De multe ori vocea personajelor se calibrează prin filtrul propriei experiențe. Ai simțit că vocile lor pun stăpânire pe tine și vocea ta devine tot mai greu de distins?

Nu știu dacă vocile personajelor cât vocea anxietății legate de moarte a pus stăpânire pe mine. Cred că această voce m-a condus în tot timpul cât am scris cartea, trăind și vremurile pandemice. Cum ziceam mai sus, există o anumită poezie în privirea anxioasă asupra vieții și morții și ea s-a exprimat foarte bine și coerent în Să nu lași moartea să te găsească, inclusiv în titlul care a apărut din prima și care mi se pare unul dintre cele mai bune titluri pe care le-am dat până acum și foarte bine legat cu tot ce se petrece în poveste.

Personajele din acest microroman au câteva întâlniri cu moartea. Dacă ai alege un film al unui regizor german, ale cărui personaje se întâlnesc cu moartea, pe cine ai numi?

Poate Wings of Desire al lui Wim Wenders? Sau documentarele lui Werner Herzog?

Ai sacrifica și personaje la care ții mai mult? Te-ar tenta să le salvezi?

Nu gândesc în termenii ăștia personajele. Chiar dacă mă afectează atunci când omor un personaj. Mă consumă părțile în care omor personaje cu care trăiesc lucruri mai mult de o sută de pagini. În această poveste închipuită a Mioriței nu a fost cazul. Am pornit direct cu moartea pentru că așa trebuia să pornesc la drum, era o Odisee a mortului. De obicei, mă interesează cel mai mult să fac dreptate personajului, chiar dacă e negativ sau pozitiv. E ceva în background-ul lui care trebuie scos la lumină, ceva uman care merită evidențiat pentru că așa îl cunosc cu adevărat privind în interiorul lui.

E diferită experiența morții în spațiul rural de cea din spațiile urbane?

Posibil la nivel de tradiții. Cred că se moare mult la spital zilele astea. Singura diferență ar fi față de trecut. Oamenii nu mai mor cu cerul deasupra capului. Altminteri fiecare om care moare are o poveste diferită chit că e din rural sau urban.

Drumul din locul în care e găsit mort Anghel și până la casa sa e plin de peripeții și obstacole. E și o inițiere pentru călătorul încă în viață, care-l poartă, și un omagiu adus celui mort. Ce alte ultime drumuri ale personajelor din romane ți-au plăcut?

Există un drum făcut de un personaj de fundal al lui Guillermo Arriaga în romanul Sălbaticul. E o confruntare acolo cu moartea care m-a inspirat, dar acolo metempsihoza transcende, nu e păstrată doar așa la nivel al credinței. Îmi place foarte mult drumul lui Greuceanu, de fapt toate personajele de basm au parte de aceste drumuri care le construiesc calitățile și destinele, drumurile sunt presărate cu încercări mai mult sau mai puțin magice. O altă categorie care mă inspiră sunt filmele de gen road-movie, iar aici sunt nenumărate povești care îmi plac: Straight Story (David Lynch), The Revenant (e și ăsta tot un fel de road movie), Paris, Texas (Wim Wenders) samd.

Cum te-ai simțit după încheierea acestui microroman?

M-am simțit fericit că am reușit să scot povestea la lumină și că nu m-am lăsat. A fost greu cu scrisul și mă bucur că am reușit să aduc la lumină această carte.