© editura Tracus Arte
Recent, a apărut volumul de poezie „Bufonerii și litanii”, de Mihai Măniuțiu, cunoscut regizor de teatru şi scriitor. Spectacolele sale au fost în turnee naționale și internaționale în Marea Britanie, Belgia, Franța, Canada, Egipt, Austria, Ungaria, Finlanda, Iugoslavia și Brazilia. Am dialogat cu Mihai Măniuțiu despre volumul recent apărut.
Volumul se deschide cu un poem-manifest, în care obiectificarea umană sau inanimată este demascată.
N-am intenționat ca primul poem să fie un „manifest”. Dar poate că așa a ieșit. Nu știu. El e, așa mi se pare, ambivalent. E și bufonerie, și lamento. E ca o oglindă în care nu te recunoști sau nu vrei să te recunoști, deși chiar tu ești acolo, în rama ei.
Din când în când „totu-i greșit”, până la anularea vreunei dorințe a personajelor din acest volum. E mai greu să mergem în direcția în care suntem atrași, și mai simplu e să punem un filtru tern oricărei posibile reușite? Ce (mai) este la capătul tunelului?
N-am habar ce e la capătul tunelului. Uneori sper să fie una, alteori sper să fie alta, de multe ori mi-e teamă să nu fie cine știe ce... Înainte de capătul tunelului, însă, cu siguranță că e multă neliniște. Un clarobscur silențios și, poate, deloc pașnic. Și un fel de exaltare înfricoșată.
Scurtele invocații ale personajelor parcurg mai multe lumi și mai multe timpuri, adunând, parcă, diverse surse de putere. În ce timpuri au litaniile efecte binefăcătoare asupra personajelor din acest volum?
Litania e un fel de descântec. Cel puțin, așa simt. Ea ar trebui să aline, să vindece. Să ne îndulcească singurătatea, să ne apere de spaime și de coșmaruri.
Apar și revolte împotriva unui sistem care-și ține oamenii în stare de veghe pe perioade prelungite, dar impune odihna forțată. Care este propria experiență cu o țară căreia îi place când „nimic nu mișcă și nu palpită”?
Poemul la care vă referiți e o bufonerie-litanie. Sau o litanie bufonă. Îi las pe cititori să identifice țara pe care o evoc. O țară care e atât în afara, cât și înăuntrul nostru.
De cele mai multe ori, scriitorii trăiesc mai multe vieți. Cum îmbinați multiplele dvs. domenii de activitate?
Trăind o singură viață, pe care, de fapt, mi-o fărâmițează ori mi-o „ordonează” fantasmele pe care le invoc. Fantasme capricioase, care mă vizitează numai când au ele chef, oricât le-aș invoca eu. Le aștept, totuși, cu răbdare, pentru că atunci când apar, am senzația că trăiesc mai intens.
Care este bufoneria și care e litania preferată din acest volum?
V-aș lăsa să alegeți. Aș lăsa, cu dragă inimă, orice cititor, să aleagă. Vă spun sincer, eu trebuie să „uit” ceea ce am scris, pentru a putea continua să scriu. Dar cred că sunt atașat, încă, de poemul
seara de paști, pe care l-am scris, în împrejurări tensionate, în noaptea de Paști a anului trecut, în plină pandemie.
Regizor de teatru şi scriitor, Mihai Măniuţiu a montat în teatre importante din România şi străinătate, creaţiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate şi cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, între care, la Editura Tracus Arte: Tu (2016), Avionul fantomă (2017), urmuz. 23 noiembrie 1923 (2018), precum şi volume de povestiri cu tentă onirică şi fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011). În anul 2015, la Humanitas, i-a apărut romanul Aventurile hingherului în Balkanya, iar în 2017, culegerea de proze Fuga cu Henri. În anul 2018, Editura Tracus Arte i-a publicat microromanul Fantome în Las Vegas, iar în 2019, povestirea Filip şi întunericul – nominalizată la premiul USR (Cartea pentru copii şi tineret).
