© Andrei Pungovschi
„Să nu lași moartea să te găsească” este povestea lui Arhip, ciobanul care e posibil să fi adus la viață balada „Miorița”. El pornește în transhumanță alături de alți trei ciobani din Munții Vrancei spre cîmpie. Pe drum, cel mai tînăr dintre ei este ucis în condiții neclare. Datoria lui Arhip este acum să-l ducă pe tînărul mort înapoi în satul de munte, iar această călătorie se transformă într-o confruntare cu moartea care îl face pe cioban să-și împlinească destinul – să dea lumii o baladă și un mit fondator. Ca orice autor, Arhip e tentat să pună în poveste experiența lui personală cu moartea. Personajele vorbesc în numele lui. Asasinarea tînărului ciobănaș este doar un pretext pentru a scoate din adîncul lui Arhip un eu tulburat de prezența morții. Citiți mai jos un scurt fragment. Citiți
AICI un interviu cu autorul.
Nume: Bogdan Răileanu
Anul nașterii: 11 iunie 1980
Locul nașterii: Buftea
Domiciliu actual: București
Cărți publicate: Tot spațiul dintre gândurile mele (Polirom, 2017);
Dinții ascuțiți ai binelui (Humanitas, 2018);
Teoria apropierii (Humanitas, 2019);
Să nu lași moartea să te găsească (Polirom, 2021).
SĂ NU LAȘI MOARTEA SĂ TE GĂSEASCĂ
Toată lumea minte, şi eu mint, şi popa minte, nu e om care să nu fi zis o minciună la viaţa lui. Adevărul e ca o piatră. Ăla e, atât cât e, nu poţi să‑l prefaci în altceva. Adevărul nu se schimbă. Pentru cine îl ştie. Şi adevărul nu te bate la cap, nu te scoală din somn, nu te face să cazi pe gânduri cu lingura‑n mână la masă. Minciuna însă da, ea e o vietate, trăieşte în mintea omului şi îl face să o poarte cu el. Vicleşugul te face să visezi cu ochii deschişi când mergi prin colb, prin păduri şi pe dealuri. Te prinde în laţ şi îţi ciuguleşte ochii şi inima şi nu mai vezi altceva. Pentru ciobanul plecat cu oile la câmpie, minciuna dospeşte în gândurile lui pentru că ce altceva duce omul cu el când umblă singur după oile lui dacă nu gânduri? Merge, bea apă şi gânduri. Oile pasc iarbă, ciobanul paşte gânduri.
Când Angheluţă a pornit cu turmele la vale, în inima lui Anica turnase vorbe cu hârdăul. Gemea şi vorbea fata asta. Şi vorbele astea se făceau gânduri şi rămâneau cu el, bietul. Avea şaişpe ani Anica, dar bărbaţii din sat o ştiau de la treişpe. Era ceva în ea care le punea mintea pe jar. Era de‑ajuns să‑ţi dea ziua bună şi după vocea ei omul îşi dădea seama că Anica voia ceva de la el. De fapt, cine primea ziua bună de la ea primea şi restul. Ea locuia cu taică‑său, Nicanor, fierar bătrân şi beţiv care se trezea mereu dimineaţa devreme, lucra câteva ceasuri în fierărie şi apoi începea să bea. Până la prânz era criţă şi continua să bea pe prispa casei până seara târziu. Omul căzuse într‑o tristeţe de când nevastă‑sa fugise de acasă şi îl lăsase cu copila şi cu toată curtea. Dăduse în patima beţiei. Vin, ţuică, pălincă, orice. Bea şi moţăia pe scaunul lui de pe prispă de uneori puteai să crezi că e mort. Anica umbla liberă în timpul ăsta, că nu avea cine să stea cu ochii pe ea. Era ochioasă şi avea curaj. Putea să ţină între picioare copita calului fără frică atunci când taică‑su îi potcovea, şi îi cunoştea pe ăia nărăvaşi. Bărbaţii se uitau la ea, mânjită de căneală, şi zâmbetul ei alb şi ochii mari le spuneau exact ce era de spus. Doar cei mai proşti şi mai naivi nu pricepeau, iar atunci îi lua ea de mână şi îi trăgea după ea. Câteodată mergea cu ei în casă, dar de cele mai multe ori îşi făceau trebile în şură sau chiar în magazia fierăriei. Până pe la cinşpe ani fata văzuse destule. Ciobanii rânjeau când venea timpul să meargă cu calul la fierar. Uneori luau şi câte‑un miel cu ei să‑i lase fetei, pentru că ea merita mai mult decât munca tatălui său. Nu îi primea pe toţi, îşi alegea ea câte unul de voia să‑l încerce, de parcă era curioasă să vadă cum e şi cu ăla. Şi îl păstra o vreme. Şi le împuia capul cu poveşti. Vorbea lucruri de care la început bărbaţii râdeau, apoi rămâneau cu ele în gând. Le povestea despre o mare de apă sărată şi valuri aflată la câmpie, cu nisip şi scoici. Acolo voia ea să ajungă măcar o dată, la mare. Anica ştia poveştile astea de la mumă‑sa, care trăise în copilărie la marginea mării. Nimeni nu ştie cum ajunsese femeia aia în satul Valea Verde.
© Editura Polirom
