Simona Goșu (n. 1976) este traducător, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția engleză-română la Universitatea din București și un master de lingvistică aplicată și predarea limbii engleze. În 2016, a urmat un curs de scriere creativă, organizat de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat proză scurtă în Iocan, Familia, Steaua și pe revistadepovestiri.ro. Fragil este cartea sa de debut.
CINEMA CENTRAL
Sâmbăta dimineaţă, după ce îşi termina temele, Mario mergea la film. În mai puţin de cinci minute ajungea pe jos în Bulevardul Carol, la cinematograful din oraş. Doamna Eleonora, de la casa de bilete, fusese eleva bunicii lui în şcoala primară. Dacă venea cu note mici sau dacă se mai îngrăşa, Mario pierdea distracţia – aşa hotărâse mama în ultima vizită de Crăciun, când văzuse ce „rotunjor“ era băiatul. Vacanţa mare se apropia şi femeia nu îl anunţase când mai vine acasă. De trei ani lucra la un restaurant în Italia. Ultima oară îl adusese şi pe prietenul ei, un român, coleg de serviciu. Bunica fusese fericită să îl cunoască. Lui Mario îi trecuse atunci prin minte că nimic frumos nu urma în viaţa lui – nici promisiunea mamei că îl va lua în Italia nu mai conta. Totul devenise greu. Matematica de‑a cincea era la fel de chinuitoare ca înotul, care ar fi trebuit să îl ajute să slăbească. Bunica primise sarcina să îl înscrie, dar Mario nu spunea nimănui ce ruşine îi este când se vede în slip printre atâţia oameni şi, mai ales, printre pitici de patru‑cinci ani, la grupa de începători. Seara, după ce îşi termina „treburile gospodărești“, ieşea la poartă şi se uita după băieţii care jucau fotbal pe stradă. Îi ruga să rămână la gardul lui. Un coleg de clasă îi strigase o dată : „Ce, grasule, n‑ai voie să ieşi din curte ? I‑e frică lu’ mămăiţa că te fură hoţii?“, „Zi‑i, mă, că nu te fură nimeni pe tine! Se sperie şi fantomele de faţa ta !“, i‑a răspuns altul şi au izbucnit toţi în hohote, alergând după minge. Acum, chiar dacă îi auzea, nu mai ieşea din casă. Stingea lumina şi îi urmărea prin perdea.
A pornit spre cinematograf cu un şerveţel în dreptul gurii. Furunculul de la nas îl făcea să se ruşineze şi mai tare de chipul lui. Mergea cu privirea în jos, apăsându‑şi porţiunea înroşită şi inflamată dintre nări şi buză. Se bucura că singurul lucru la care visa toată săptămâna se întâmpla pe întuneric, într‑o sală aproape goală. Colegii preferau să meargă seara la film şi, oricum, „mai bine fără golanii ăştia de pe strada noastră, i‑am văzut eu ce jocuri au“, îl liniştea bătrâna.
La casa de bilete erau trei persoane. Şi‑a numărat banii şi a aşteptat să‑i vină rândul. I‑ar fi rămas şi pentru floricele, dar dacă afla bunica? Doamna Eleonora făcea de toate la cinematograf: vindea bilete, se muta apoi la aparatul de popcorn; de plasatoare nu era nevoie, puţinii spectatori din oraş îşi găseau singuri locul. Mario i‑a strecurat bancnota prin deschizătura îngustă din geam şi a salutat‑o, depărtând puţin şerveţelul de gură.
— Ce faci, Voinicel? Te doare măseaua? l‑a întrebat femeia.
Şi‑a mijit ochii la copil, dându‑şi pe spate pletele cărunte. Mario a clătinat din cap.
— A, iar te‑ai infectat ? Dacă stai cu degetul în nas! Biata bunică‑ta, numa’ probleme, în loc să stea şi ea liniştită la bătrâneţe, a dat din mână vânzătoarea.
S‑a scărpinat în vârful capului şi a luat banii. Copilul s‑a uitat în spate – în hol nu era nimeni, doar la intrare, un bărbat, stătea cu spatele, citea afişele cu reclame şi programul filmelor.
— Să‑i zici maică‑tii, când sună, da ? a continuat femeia, privindu‑l fix. Că nu‑i normal să faci buboaie d‑astea. Te‑a dus la doctor? Ce să facă şi ea mai întâi? ! Tre’ să te ducă, nu e de stat aşa, asta‑i infecţie. Nu mai pune mâna acolo.
Mario a aprobat din cap, a luat biletul şi a rostit un mulţumesc înfundat.
— Poţi să intri. Te aşezi unde vrei, i‑a mai strigat doamna Eleonora.
Băiatul a intrat. A ales un rând de la mijloc. S‑a aşezat pe al doilea scaun din capăt. S‑a mutat apoi în centrul rândului. Scaunele îmbrăcate în catifea verde, la fel ca mocheta de jos, perdelele cafenii de la intrare şi de pe scenă, liniştea de dinainte, luminile slabe şi mirosul de mobilă veche îl linișteau. Închidea ochii. Îşi imagina că pe scenă o să apară oameni în carne şi oase, oameni care o să vorbească cu el. Venise şi bunica la câteva filme, dar adormea repede, mai ales la desene animate. Ultima dată se ridicase după zece minute şi plecase să stea de vorbă cu doamna Eleonora. Băiatul rămăsese singur în sală. Urcase pe scenă şi se trântise în faţa ecranului uriaş, îşi ridicase picioarele, forfecându‑le în aer, se strâmbase, alergase de la un capăt la altul. După toate astea, ieşise de la film cu o faţă serioasă, „ca un copil bun, pentru că asta ar fi cea mai mare răsplată pentru o mamă care se zbate ca vai de capul ei prin străini“, cum îl învăţa bătrâna.
Mario a scos cele două perechi de ochelari 3D din rucsacul cu
Spider‑Man, adus de mama. I‑a ales pe cei cu rame negre şi i‑a băgat la loc pe cei gri. Câţiva spectatori s‑au răsfirat prin sală cu pungi de floricele şi băuturi. La câteva rânduri în faţa lui, s‑au aşezat trei copii de şapte‑opt ani cu părinţii. Mai mulţi puştani de liceu, fete şi băieţi, s‑au luat la întrecere spre ultimul rând.
Au început reclamele. Din spate se auzeau râsete şi bătăi din palme. Şi‑a apăsat de câteva ori buza şi nările – durerea stăruia şi după atingere, locul zvâcnea, se întărise. „Coace !“, a rostit încet sub şerveţel, cu ochii măriţi, imitând‑o pe bunică. A lăsat şerveţelul în poală şi a căutat în rucsac ciocolata cu rom cumpărată pe drum, fără să ştie bătrâna. O să o desfacă mai târziu, ca să‑i ajungă tot filmul. Luminile s‑au stins. Şi‑a pus ochelarii şi a tresărit când sala a răsunat de muzică: Prinţul Dracula intra în castel, sub chip de liliac. Tinerii din spate au bătut din palme când vampirul s‑a aplecat deasupra pătuţului şi bebeluşul a început să plângă. Băiatul s‑a întors spre ei, a oftat şi a rupt ambalajul ciocolatei.
A auzit pe cineva bâjbâind la capătul rândului. Spectatorul întârziat s‑a aşezat la câteva scaune de el. După puţin timp, s‑a ridicat, îndreptându‑se în direcţia lui, cu spatele aplecat. S‑a oprit şi a întrebat în şoaptă :
— Îmi permiteţi ?
— Da, a îngăimat copilul şi a simţit cum i se încălzesc obrajii.
A strâns ciocolata în mână, a băgat‑o în rucsac, aruncându‑i străinului o privire. Bărbatul se uita la film fără ochelari 3D. Îşi ţinea picioarele întinse sub scaunul din faţă. Un miros de medicamente venea dinspre el. Îşi sprijinise cotul de braţul drept al scaunului său. Băieţelul s‑a tras spre stânga. A căutat şerveţelul în poală. A vrut să deschidă rucsacul, dar şi‑a amintit că nu luase pachetul de şerveţele. La picioarele lui nu se vedea nimic alb. Bărbatul a întrebat încet, fără să‑şi mute privirea de pe ecran :
— Ai pierdut ceva ?
— Nu. Adică nu‑mi găsesc şerveţelul, a zis el încet, ca pentru sine.
Bărbatul a întors capul spre scaunul din dreapta lui. S‑a uitat jos, fixându‑l apoi pe Mario. Băiatul i‑a simţit respiraţia pe tâmplă. Şi‑a acoperit gura cu mâna şi a deschis rucsacul.
— Poate e la mama ta, a şoptit străinul ai cărui ochi nu îl slăbiseră în întuneric.
— La mama? a repetat Mario.
— Aveai ceva în şerveţel? a continuat bărbatul, lăsându‑se spre el.
Mario i‑a respirat parfumul de gumă mentolată fără să întoarcă privirea. Şi‑a lipit mâna dreaptă de gură, iar cu stânga a netezit desenul cu
Spider‑Man imprimat pe rucsac.
— Ţi‑e rău? a continuat el pe un ton blând.
A scos din buzunar un pachet de şerveţele. I l‑a întins copilului.
— Nu mi‑e rău, a mormăit băiatul, ezitând să ia pachetul.
— Pentru că, dacă ai o problemă, te pot ajuta, a spus străinul, lăsându‑i în poală şerveţelele.
Doar crănțănitul floricelelor se auzea în momentele de linişte din film. Şi‑a pus coatele pe spătarul din faţă, sprijinindu‑se cu bărbia. Avea părul scurt, ţepos. Lui Mario i s‑a părut că, în momentul acela, bărbatul semăna cu un căţel. Şi‑a dat mâna la o parte de la gură, expirând cu putere. A luat un şerveţel din pachetul bărbatului şi l‑a întrebat:
— Sunteţi medic ?
Străinul a înclinat din cap, privind înainte. Pe ecran, fiica lui Dracula nu mai era bebeluş, avea patru ani şi tatăl ei o învăţa să zboare. Mario i‑a înapoiat pachetul. A scos cealaltă pereche de ochelari şi i i‑a întins bărbatului, care i‑a luat şi s‑a rezemat de spătar.
— Îţi mulţumesc, a spus, potrivindu‑i pe nas.
— Cu plăcere, a răspuns băiatul.
A rămas cu ochii la el. Aştepta ecranul să se lumineze, dar vampirii, liliecii şi monştrii pluteau prin pădure, pe deasupra Hotelului Transilvania, învăluiţi de întuneric.
— Eşti sigur că nu ai nimic? a continuat bărbatul în şoaptă.
Se uita concentrat înainte, cu picioarele îndoite sub scaun. Băiatul a scuturat uşor capul, tamponându‑şi nările.
— De ce‑ţi acoperi gura ?
Băieţelul a ridicat din umeri, cu ochii înainte. Din automobilul care gonise în întunericul pădurii au coborât în faţa castelului: un şofer cu dovleac în loc de cap, monştri şi schelete umane. După urarea de bun venit a Prinţului Dracula, Mario şi‑a apăsat şerveţelul pe buza de sus, a închis un ochi şi a scâncit de durere. Şi‑a dat jos ochelarii. Vecinul de scaun i‑a aruncat o privire peste umăr. S‑a întors spre el, aplecându‑se cu ochelarii în mână.
— Plângi? Unde e mama ta? Te aşteaptă cineva ? l‑a întrebat.
Mario a dat din cap, coborându‑şi ochii.
— Cum te cheamă ?
— Georgescu Mario, a spus băiatul, strângând şerveţelul în mână.
Şi‑a dus palma la tâmplă în timp ce bărbatul îl privea – ţinea o mână pe spătarul lui, iar pe cealaltă o aşezase pe scaunul din faţă. Şi‑a agăţat ochelarii în cămaşa descheiată la piept. A scos un şerveţel din pachet şi i‑a şters faţa. I‑a atins nasul, coborând spre buze. Băiatul s‑a ferit.
— Te doare, Marius?
— Mario, l‑a corectat băiatul, uitându‑se la el.
Privirile li s‑au întâlnit.
— Mario, a repetat bărbatul, ce nume frumos, un nume de războinic.
Băiatul a ridicat din umeri, trăgându‑şi nasul.
— Te‑ai lovit la buză? a continuat bărbatul în şoaptă.
— Am un furuncul, a răspuns el.
— La buză? a întrebat necunoscutul, în timp ce scruta chipul băiatului în lumina slabă a ecranului.
— La nas, dar se umflă şi buza, i‑a explicat el, ridicându‑şi degetul spre zona inflamată.
Străinul i‑a prins bărbia în palmă şi l‑a privit de‑aproape.
Nasul lui a atins obrazul băieţelului.
— Te doare? l‑a întrebat, eliberându‑i bărbia.
— Da. Mai rău ca data trecută, a zis băiatul.
Şi‑a apucat şerveţelul din poală, l‑a rupt în fâşii.
— Ai mai avut?
— De două ori. Adică acum e a treia oară.
— Şi ai mers la doctor? a zis bărbatul, căutându‑se în buzunar.
— Nu. Mi‑l sparge bunica. De ce apar furunculele? a întrebat băiatul, ridicând ochii spre el.
— De ce apar? a repetat străinul cu mâna în buzunarul pantalonilor.
— Da. Sunteţi medic, nu?
Bărbatul şi‑a lăsat capul într‑o parte.
— Un fel de medic, a rostit după o pauză.
— Trebuie să merg la medic. O s‑o rog pe bunica să mă ducă, a continuat băieţelul cu vocea coborâtă.
Străinul şi‑a trecut mâna prin păr.
— Mario, uite, azi ai noroc. Am la mine ceva care o să‑ţi facă bine, a spus, ţintuindu‑l cu privirea.
I‑a întins un obiect mic, rotund, uşor ca o jucărie de plastic. Băiatul a rămas cu el în mână şi a privit în jur. Femeia din faţă s‑a întins peste scaunele copiilor cu o pungă de floricele spre soţul ei. În spate, puştii izbucniseră iar în hohote de râs. A strâns‑o în palmă – era o cutie mică, netedă, fără etichete. Capacul avea nişte cute pe margine, ca nişte dinţi de copil, şi a încercat să le numere. A pierdut şirul, a luat‑o de la capăt. Bărbatul s‑a înclinat spre el. L‑a împins uşor cu spatele în spătar şi i‑a desfăcut mâinile. I‑a scuturat resturile de şerveţel de pe genunchi. Şi‑a pus palma sub a lui şi, cu cealaltă mână, a desfăcut capacul zimţat. I l‑a lăsat în poală peste ochelari. Şi‑a plimbat arătătorul înăuntru, ca şi cum ar fi amestecat cu o linguriţă. L‑a scos şi a rămas cu el în dreptul gurii lui.
— Închide ochii, te rog.
Băiatul l‑a privit şi a aprobat din cap, lipindu‑şi pleoapele. I‑a simţit degetul umed atingându‑i obrazul drept, apoi pe cel stâng. I‑a desenat conturul nasului şi a coborât spre buze. Mario a tresărit şi a deschis ochii.
— Şş, i‑a şoptit străinul.
— Pot să ţin ochii deschişi? a întrebat băiatul.
Străinul a dat din cap că da, amestecând cu arătătorul pe fundul cutiei. Palma băieţelului se mişca sub greutatea mâinii străinului – şi‑a dezlipit‑o uşor. Cutia a rămas în mâna bărbatului. Şi‑a scos degetul şi i‑a tamponat uşor porţiunea dureroasă de sub nas. A alunecat cu degetul pe buzele lui, desenând mai multe cercuri. I‑a luat capacul din poală şi a închis cu grijă cutia. Mario a rămas nemişcat. Se uita la el, cu buzele întredeschise: o umflătură juca pe gâtul bărbatului ca o bilă ascunsă sub piele.
— Pune‑o în sacul tău şi te mai dai diseară, da?
— Da, a spus băiatul, trăgând de şnurul rucsacului.
— Îmi promiţi că te dai?
Mario şi‑a înclinat capul.
— O să‑mi treacă de la crema asta?
— Dacă o foloseşti de două ori pe zi. E o cremă preparată de mine. Ce‑ţi doreşti tu cel mai mult, Mario? l‑a întrebat după un moment de tăcere.
— Să nu mai fac furuncule, a rostit băiatul, rotunjindu‑şi buzele.
Stătea cu buzele ţuguiate, urmărindu‑l cu atenţie.
— Şi? Altceva? a continuat bărbatul, înălţându‑şi bărbia spre el.
Mario a ridicat din umeri.
— Orice băieţel îşi doreşte să devină un bărbat puternic, nu? a spus el, lungind ultimul cuvânt.
— Îhî, a zis el şi a dus mâna spre buze.
Străinul l‑a apucat de încheietură.
— Nu atinge, las‑o să intre bine în piele, a spus, strângându‑i palma.
Băiatul şi‑a tras degetele din mâna lui, a încuviinţat din cap.
— Dacă te dai şi în seara asta, până mâine o să se dezumfle. Nu o să te mai doară şi o să fii bărbat, i‑a şoptit necunoscutul la ureche.
A scos ochelarii agăţaţi în cămaşă şi i‑a întins băiatului.
— Trebuie să plec, Mario.
— Nu vreţi să vedeţi cum se termină filmul? a întrebat el.
I‑a luat ochelarii din mână şi i‑a strecurat în rucsac.
— Mi‑am dat seama că l‑am mai văzut.
— A, da? s‑a mirat băiatul.
— Să nu mai fii supărat, Mario. Dacă o foloseşti pe toată, o să scapi de furuncule. O să‑ţi mai aduc, i‑a spus şi a scos un şerveţel din pachet. Mai vii sâmbăta viitoare?
— Da, a zis băiatul şi a pus şerveţelul nou în geantă.
© Editura Polirom
