Sportul x poezia română contemporană – Essential Mix 2021

În viziunea mea, poezia e costelivă tematic; tot frecăm temele astea profunde, care ne dau iluzia realității și importanței, și e total greșit. Poezia a devenit text temporar valabil, nu mai e valabil etern, cum eram învățați.
„Generația de aur” e o continuare a antologiilor tematice pe care le-am coordonat în ultimii ani: de limerick-uri, cu tematică SF, asta, cu tematică sportivă, și mai urmează una, care va apărea în 2021, cu tematică ecologică.
Mai mult decât talentul personal, m-a interesat disponibilitatea creativă a autorilor și modul lor de abordare a tematicii – aici așteptările mele au suferit puțin. – V. Leac
 
A fost ideea lui Vasile, dar am discutat împreună lista de autori; abia apoi ne-am ocupat fiecare de echipa lui: el de fete, eu de băieţi. Cred că Vasile a fost un pic mai concentrat pe ideea de experiment şi de scriere tematică; mie mi-a plăcut pur şi simplu tema şi m-a încântat ideea de a selecta nişte autori pornind de la ea. Şi, într-adevăr, primii autori la care m-am gândit au fost cei despre care ştiam că abordaseră tema asta şi în trecut şi eram curioasă cum ar dezvolta-o, pe alţii i-am selectat gândindu-mă că le-ar fi fost relativ uşor sau ar fi fost mai interesaţi de ideea de scriere tematică (şi invers, în cazul altora, m-am gândit că nu li s-ar potrivi sau că nu ar fi interesaţi, deşi cine ştie dacă am intuit corect), şi au mai fost vreo doi autori care pur şi simplu îmi plac mie mult şi scriu sau publică mai rar şi mi-am dorit foarte mult să accepte. M-am gândit un pic şi la imaginea de ansamblu şi cred că m-am apropiat de ce a ieşit în final, îmi place cum s-au completat textele, cele mai nostalgice cu cele experimentale, cele cu atmosferă de anii ’90 cu cele din prezent sau cele postapocaliptice. Îmi pare rău că nu putem face o lansare pe viu, sigur ar fi ieşit o lansare frumoasă. Sper, în schimb, să o citească cât mai multă lume. – Cristina Ispas
 


DAN COMAN
I.
 
Serena Jameka, așa a început totul, acum aproape doi ani,
odată cu turneul de la Roland Garros.
Combinezonul tău negru & SF (Black Panther 2018)
și celulita de gală tresăltând la fiecare mișcare
ca mătasea-broaștei în mijlocul verii –
suficient cât să îmi explodeze mintea.
Serviciu-n corpul adversarei, smashuri și lovituri în cross (și strigătele de
luptă)
(și transpirația – mineral întunecat − strălucindu-ți subraț) (dar mai ales,
mai ales coapsele tale încordate, filmate de pe fundul terenului,
mișcînu-se lent, la retur) – cît să-mi explodeze în cap
glanda bolnăvicioas-a plăcerii.
...
Serena Jameka, e șapte seara şi e 26 septembrie şi eu mi-am aprins ţigara
într-un oraș care ți-e în totalitate străin.
E șapte seara şi soarele a făcut ultimul salt peste Bistritz:
un sfert din lumina lui aproape că s-a strecurat pînă aici, în bucătărie.
Dac-ar fi fost mai rapid, ar fi ajuns la tine înaintea mea.
Tocmai ai împlinit 38 de ani şi eu tocmai i-am luat-o înainte soarelui:
mișcările mele sunt mai iuţi decît el, am ajuns primul.
Tu dormi la 7000 de km depărtare şi mintea mea
luminează cu mult înaintea lui fereastra ta fără perdele,
patul fetiței, jumătate de pernă, părul care a electrizat inima.
Tu dormi şi eu revăd pe net meciul cu Barty.
Tu dormi şi eu îmi ţin respiraţia ca să nu te trezesc.
Tu dormi şi eu, de la etajul patru al unui bloc bistriţean,
cînt un cîntecel de ziua ta.
Serena Jameka, în curînd mă voi pune la somn.
La 7000 de km depărtare tu te vei trezi, vei pregăti micul dejun,
vei citi nenumărate mesaje.
Ziua va creşte în jurul tău şi te va lumina.
Și nimeni nu va şti că înainte de lumina asta a strălucit doar mintea mea.
 
ANDREI DÓSA
 
1
Fluturaşii de badminton
adună smog pe fustă
se îngreunează imperceptibil
modifică scorul
 
2
Zgură neagră anul viitor
la Roland Garros
pentru a comemora
incendiile devastatoare de pădure
 
3
În jurul pârtiilor cu zăpadă artificială
pământul e negru nenins
Până să se găsească soluţii
pentru criza curentului
zăpada şi gheaţa s-au topit
 
4
Pescuitorii de perle
au găsit în carnea scoicilor
mingi micuţe ca de ping-pong
crescute din
particulele de plastic înghiţite
 
5
Jocurile Olimpice de Vară
se desfăşoară din nou în octombrie
au omorât o fereastră ideală de timp
(iulie-august)
spun directorii televiziunilor
 
6
Participanţii la Turul Franţei
pedalează prin ţinuturi arse
pe drumul care reflectă razele soarelui
Pare singura fâşie
în care omul mai poate să existe
spune comentatorul pe un ton funebru
 
7
Maratoane ţinute noaptea
Aer curăţat de PM 2.5
Drone de climatizare
pentru fiecare sportiv
Sportul – celebrarea corpului
din ce în ce mai scump şi nerealist

MIHAI DUŢESCU
Iorgu l-a ales pe Bhashkar și a mai ales încă trei.
Bhashkar l-a ales pe unul care a pierit la prima ciocnire și i-a ales apoi
pe Alonso și Stelu.
Alonso l-a spintecat prima oară pe Stelu și i-a onorat pe toți ai lui, pe
Sinatra, zis Torro, apoi pe Mosad și pe încă unul, Eunan, care a pierit.
Raj, care fusese ales de Torro, l-a ales pe Willy, fiindcă fusese spintecat
de Alonso, care pierise.
Willy l-a ales pe Armani, pe care l-a spintecat Alejandro, care fusese
ales de Mosad, fiindcă Raj pierise.
Bhashkar i-a onorat pe cei aleși de Alejandro și a fost spintecat de
Mosad în ultima zi a anului, la Calcutta, iar când a spintecat prima oară
și-a schimbat numele și și-a pus Eunan, fiindcă Eunan pierise.
Armani m-a ales pe mine și a fost onorat de Slăvitul Grifon, iar când
a spintecat prima oară și-a schimbat numele și și-a pus Iorgu, fiindcă
Iorgu pierise.
cu capetele așezate cuvios pe genunchi
așteptăm doar un semn.
ne potrivim măștile – straiele
ne sunt pojghiță trandafirie, și gâturile
ni se-ntind când le atingem cu ștergarul de cânepă.
ne strecurăm printr-un arhipelag de saloane, grăbim pasul
pe coridoare înclinate, amestecând bătăi de aripi
cu mișcările frânte-ale corpului.
la pauză vom afla spărtura aceea sus, în tavan – și de-acolo
toată căldura cirezilor de viețuitoare de afară
făpturile celorlalți
fremătând la câțiva centimetri de noi
cu mantiile pliate în falduri egale
cu făcliile stinse
în bezna vestiarelor, la amiază.
 
LAVINIA BRANIŞTE
(Fragment)
Eu sunt sport
Mulți dintre semenii mei
sunt predispuși
să evalueze greșit
riscurile.
Eu am această intuiție.
Puterea mea specială
încă de la un an și jumătate
era să nimeresc găuri.
Tata a știut
c-o să fiu bun la golf.
Apoi tata.
Tot el.
Tot el a știut
că mai bine tenis.
Nu e viteza de reacție,
e intuiția.
Când îl văd cum ridică mâna,
cum ține racheta,
cum scrâșnește din dinți
și-i vibrează corpul,
am țâșnit.
Eu îl citesc pe celălalt.
Frica?
Nu cunosc frica,
eu sunt
dincolo
de supraviețuire.
Nu ești în junglă,
spune tata,
ești într-o finală
de mare șlem.
Pe tata l-am concediat
anul trecut,
când mi-a negociat prost
cu sponsorul
de băuturi energizante.
Laboratorul
îmi testează oxigenarea
pe bicicleta staționară.
Sunt o mașină.
M-am oferit științei.
Cine mai poate spune
dintre apropiații mei
că are ceva pentru știință?
A, că n-am apropiați
e altceva.
E un clișeu.
Cine dintre apropiații mei
are apropiați?
Tata a crezut în inginerie,
tata a crezut în sudoare,
mie trebuia să-mi spună de talent,
trebuia să-mi spună că am ce oferi.
Să mă trateze,
cum ar veni,
ca pe o femeie.
Sper că nu te-ai supărat, tati.
Scuze,
rămâi în sufletul meu.
 
IRINA BRUMA
(Fragment)
după jocurile olimpice
am vrut să iau pauză un an
nici antrenoarea
nici familia
nu au acceptat
simțeam că nu mai pot să înot
dimineața
după-amiaza
zi de zi
de la 8 ani
corpul meu avea nevoie de o pauză
mintea, la fel –
expusă mereu terorii
non-stop obosită
înainte de probe
antrenoarea cobora pe lângă tribună
alături de mine
folosea momentulî
PLECI TARE
ÎNTORCI
DAI FERM DIN PICIOARE
și, invariabil, adăuga
LIMITELE SUNT DOAR ÎN CAPUL TĂU
pentru mine
limitele
au însemnat, mereu,
frica
în fiecare dimineață
la 6:45 eram în apă
uneori, iarna, înaintam plângand prin zăpada până la genunchi
nu-mi amintesc exact
ce mă făcea să continui
pâcla coboară la poalele munților
trunchiurile negre ale copacilor
aș putea să trăiesc
în acest oraș de munte
în afara inotului
gândul că undeva
în altă parte a lumii
există un oraș în care e soare, lumină
e devreme
dar afară atât de intuneric
încât singurul lucru pe care îl văd când mă uit pe geam
sunt eu

DMITRI MITICOV

Dependența. Trei dimensiuni ale incertitudinii
►Dependența: emisfera stîngă, vocea interioară
E un moment de așteptare, o pîndă, dar ar putea fi la fel de bine
o imagine cu mine lungit în beznă la marginea patului
dacă aș putea să mă ridic cumva deasupra mea
și să mă privesc cu un ochi critic, obiectiv
sau chiar să-mi fac o poză, una neclară,
pentru că ar trebui să folosesc blitzul,
de unde pete albe, fire de praf
incandescente, speculații
de paranormal,
prin urmare e ceva care ține mai degrabă de timp și trăire decît
de arta vizuală, chiar dacă stau cu capul la marginea patului
într-o poziție favorabilă pentru ca notificările de la goluri
care aprind ecranul telefonului așezat din superstiție
pe parchet să-mi poată arunca lumina pe față
și s-o pot percepe chiar și cu ochii închiși,
nu atît pentru bucuria cîștigului adus de
un bilet inspirat, cît pentru dovada
vizibilă că totuși ceva prinde
viață în proximitate,
pentru că vrei mișcare și vrei acțiune,
pentru că pur și simplu nu poți sta
locului.
N-ar fi prima dată cînd se întîmplă: ai confundat mișcarea
cu viața. Nimic mai mult decît confuzie și constrîngere
în modul în care urmărești cu ochii întredeschiși
linia patului așa cum ai întrezări curbura unei
planete în răsăritul soarelui
În China vulpile erau considerate deținătoarele puterilor
longevității, pentru că aveau vizuinile în pămînt
și de acolo ascultau tainele planetei. Se spunea
că vulpea ar fi singurul animal care salută
răsăritul soarelui cu lăbuțele unite în fața
pieptului și cu capul înclinat.
Sunt în beznă, cu mîinile strînse la piept,
întrețin iluzia că țin pe cineva în brațe.
Pîndesc un răsărit care nu mai vine,
nu mi se dezvăluie nici o taină.
 
IRINA-ROXANA GEORGESCU
Opiul maselor

Nu autoapărare, nu eleganță, nu vertij aristocratic
Doar mușchi și mișcare
Timp de 90 de minute cu prelungiri
Mâna lui Dumnezeu Diego Armando Maradona
A aliniat oligarhi dubioși, media, componența FIFA, plebe și sfinți
Pentru golul secolului
În Estadio Azteca din Mexico City
5 goluri și 5 pase de gol executate într-un război în mișcare
Pentru insulele Malvine descoperite cândva de către Esteban Gomez
Din 11 atingeri a alergat mai bine de jumătate din lungimea terenului,
driblându-i pe
Glenn Hoddle, Peter Reid, Kenny Sansom, Terry Butcher și Terry Fenwick
5 jucători englezi și portarul Peter Shilton până la
GOOOOL
 
ŞTEFAN MANASIA
CALM CA UN KRAIT
 
Unde sînt atletele ariene, ambasadoarele Reichului comunist?
Ochii lor verzi hotărîţi, epiderma albino?
Spui RDG, nimfe modificate genetic, hrănite de biochimişti,
ţii ritmul masturbării fără sfîrşit, amiaza are
50 000 de tentacule, ca steaua de mare de pe fundul Pacificului,
ţii ritmul exact ca Miles Davis pe Kind of Blues,
ca Tinariwen pe Sastanàqqàm.
Dar zeiţelor de laborator le cresc bărbi şi mustăţi,
dispar de pe podium, de pe ecrane, din pagini,
ejaculezi, calm ca un krait pe coasta Pacificului,
fix pe maieul verde auriu al jamaicanei
Merlene Ottey, erezie de carne şi feromoni
plutind din matriarhat peste discurile stadioanelor,
peste inimile vii adunate-n reţea acolo atunci,
peste organele vitrificate-n Parc Postuman azi.
 
NIŢA MOCANU
Dorm îmbrăcată
 
Alergătoare de dimineață voi fi când voi
dormi îmbrăcată în echipament de alergare,
voi dormi îmbrăcată în echipament de alergare
când voi fi eu însămi acea persoană.
Doar dacă voi fi eu însămi acea persoană dormind
îmbrăcată în echipament de alergare
voi deveni
alergătoare de dimineață.
 
SIMONA POPESCU
Proem
 
Ei, un proem în fața oricărui poem binevenit e
(zice un antic poet, Pindar din Theba, fiul lui Skopelinos – un flautist
sau alții zic că al lui Daifantos.
Elev al lui Myrtis – o femeie despre care uite că nimic nu mai știm
în afară de nume
iar unii spun că de fapt fost-a ea chiar mama lui
– poet, așadar, acest Pindar, din epoca veche de dinainte de era noastră
cum ar veni)
căci musai să dai explicații sau înainte mergătoare cuvinte
a ceea ce va să urmeze.
Și ceea ce va să urmeze e-un RITM (de la greci și latini pre-luat și prefăcut
în ritmuri diverse cum face azi un DJ).
RITMUL (dat de, uneori, hexametru) – un fel de ață
imaterială pe care se-nșiră mărgele (imateriale și ele)
singure, parcă, aflîndu-și locul în anfilada sonoră.
Iar cititorul să aibă răbdare și
să se distreze, propun.
Iar de găsește cuvinte necunoscute să treacă și peste,
să țină doar firul (scămoșat) narativ.
Picioarele metrice se-ncurcă. Nu dojeni.
Dactili, anapești, amfibrahi, dipodii, tripodii, nu mă-ntrebați ce și cum,
că nu știu.
Fac hexametri și alte metabole
fix după ureche. Iar cuvinte precum strofa, antistrofa, epoda3
au conținut provizoriu cît ține jucăria de față
(comedie, pe urmele lui Aristofan al cărui fan clar mă declar)
ce poată fi arsă (jucăria!) ritualic (în cinstea Zeului Ghidușiei) la sfîrșit.
Pe Pindar la recitit l-am reluat după 30 de ani și mai bine
cu ale sale Pythianice, Nemeene, Isthmianice – unde
preamărire știe s-aducă
fie zeilor, fie lirei de aur, fie biruinței, întrecerii sacre (sportive, cum ar veni)
– folosindu-se el și de-un „eu colectiv” ce-l însoțește fidel – acel chorus.
O, Pindar, ție un imn ți-aș aduce
ca tine de aș putea să adun cuvinte ca mierea și ghirlandă de-nțelepciune!
Dar eu
eu nici măcar ritmul să-l țin n-aș putea – hexametrul
(nu-i bai, facem un fusion de ritmuri!;
acum, fie vorba-ntre noi, nici el, Pindar, nu e chiar consecvent!)
iar ode, ca el, nu aș cuteza (și chestiune de gust!) – dimpotrivă! –
nici celor cu pana (cu tastatura), nici celor cu mușchii și
dezinvoltura (trupească)
s-aduc.
Deci, hai să spunem, pre hexametri tocmită, cite ceva despre-ntîlnirea dintre
poetry & sport
la ceasul de seară în mintea-mi, în timp ce în brațe stăteam cu, desigur,
odeaticul Pindar, dintre aezii Agonului, for us, cel mai bun.
Și-acum ne-amintim că-l citirăm cîndva intr-o epocă de-i zicea ei „de
aur”
– deși ea era doar de praf și de pulbere, doar de praf și de pulbere doar.
O epocă în care sportul era național, ca și poezia.
Insist și reiau:
O epocă în care sportul era național,
ca și poezia.
Poate așa veți înțelege ce urmează s-aștern, de-aici,
pe pagina virtuală, puțin mai încolo.
Și ce frumos dar abscons glăsuia imnologul (-n traducere) despre
atîția eroi ai mărețului Sport ce pe-atunci nici n-avea doar un nume
(Sport!)
și mai mult se referea el la neamul
vrednic de-atleți, pugiliști, la ecvestrele lupte, dar și la boxeri.
Ay, ay, ay, voi sportivi, epinikioane și azi vi se-aduc la Olimpice Jocuri
enkomioane, ode cum ar veni
(hyporchemata – cu coruri și dansuri)
multe v-aduse grecul și-atîția alții cu manuscrise pierdute
pînă în vremea de azi.
Astfel căzute-n Neant au rămas – adică nu au rămas! – numele
biruitorilor, nu
doar cele ale poeților, vai!
Și-n vremea de-acum chiar, cînd alcătuirile mnemonice se schimbară,
nu de poeți au nevoie eroii balonului sau cei ai rachetei, de pildă,
căci Internetul e plin de poze și filme cu ei – momente
eterne, cum ar veni. Eternele GIF-uri.
Făptuitorii de sporturi au acum like-uri mulțime, followers nu mai vorbim
și asta-i mai mult ca ditirambii sau
vreun imnos măreț compus de însuși
Primul Aed.
 
ALINA PURCARU
Cybersport

Aşteptăm lipite de perete
să sărim una după alta
şi să aterizăm corect
pe saltea
cu genunchii flexaţi.
Băieţii stau pe margine, la spaliere
ne privesc aliniaţi.
Chiar şi cei grăsuţi reuşesc să sară
cand le vine rândul.
Mă încurajez în gând:
de data asta o să pot și eu
dacă până şi cei grăsuţi.
În mijlocul sălii de sport –
un animal metalic.
Alergăm înspre el concentrate,
ne facem vânt
peste el trebuie să sărim
și să aterizăm cu genunchii flexați
fără să facem pași.
Uneori rămînem încremenite
în hohotele dinspre spaliere
cu animalul de fier înţepenit între coapse.
După oră, ne verificăm vânătăile.
De fiecare dată când una dintre noi
reuşeşte
să sară peste,
îmi imaginez că sunt eu.
De fiecare dată când se face linişte
îmi imaginez.
De fiecare dată când nimeni nu râde
imaginaţia mea
e un delir.
Nu că o să răman iar blocată
călare pe animalul de fier şi muşama crăpată,
nu că o să mă chinui să cobor,
în hohotele de râs
dinspre spaliere,
nu că o să cad în cap
sau c-o să-mi pocnească vertebrele
una câte una
şi nici măcar că o să mă trimită din nou
şi din nou
la perete
să-mi iau avânt
până când reuşesc.
Ci că acest corp incapabil,
numai tendoane moi şi lipsă de vlagă
o să doboare animalul maro.
o să cad făcută grămadă cu el cu tot
– cad deja făcută grămadă cu el cu tot
o să stric aparatul sportiv din dotarea şcolii
– am stricat deja toate aparatele sportive din dotarea şcolii
iar salteaua o să pocnească sub greutatea mea
– totul pocneşte deja sub greutatea mea
şi a animalului.
El e de fiecare dată
corect calibrat.
Burta mea moale o să pocnească şi ea
peste grămada de bare de fier
de bureți și de câlţi
o să mă prăbuşesc
şi din mine o să iasă
fiare
făcute bucăți
și ghemotoace
ca din salteaua care mă aşteapătă lăţită
să aterizez corect,
ca din animalul din mijlocul sălii.
Creierul va fi acolo, intact
creierul înregistrează deja totul
– creierul a fost întotdeauna
cu mult mai rău decât animalul.
Creierul a fost întotdeauna
cu mult mai rău decat râsul.
 
BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU
 
D.M.
Trista epopee a micului
mijlocaș, centrocampista

(Fragment)

am recunoscut întotdeauna oamenii care aveau să-mi schimbe viața
tot așa am simțit locurile unde aveam să revin
dalele pe care o să calc din nou, fără să-ncerc
în vreun fel, să-mi amintesc.
căci amintirea stătea de mult în presimțire.
mai e și amintirea unor momente gemene, a unor mari bucurii și
a lacrimilor din ochii unui adolescent care privea meciul de retragere
al celui mai mare mic mijlocaș din istoria recentă a țării cu-ai ei codri
verzi de brad
și holde mănoase.
am opt, am nouă ani și stau la masă cu un adult
numai că adulților nu le zicem așa, mai curând oameni mari
iar omul ăsta mare ține între degete un pahar pe care scrie O.N.T.
bate cu ghiulul de argint ritmul unei șlagăr
are părul cânepiu (asta abia acum o spun așa) și gândește liber,
lucru care i se trage de la tinerețe, sau de la cămașa albă cu mâneci scurte
și lalea neagră cusută pe buzunar.
Ridică țigara din scrumieră, o duce la buze
o introduce în zâmbet – cum să nu zâmbești, în vara lui 89
pe malul singurei piscine cu valuri din RSR,
gândind probabil la suedeze, la ospătarul care vine fuguța
onctuos, cu prosopul vernil pe antebraț
tava cu salam de sibiu, cașcaval afumat și două pahare,
Un riesling de jidvei, apa minerală și statueta pepsi, ursulețul
Cocoțat pe gâtul sticlei, o rază de soare traversează
Cilindrul de aer dintre masa noastră și el, dar
Forța ospătarului, lucru cunoscut, e mare și
așa silueta subțire ajunge în dreptul mesei,
trăiască Tovarășul Vergil, hârâie printre dinții stricați
− oamenii mari au cu toții dinții stricați –
să trăiești, Jane, răspunde bărbatul gras care seara îmi dă voie
să-i mângâi mușchii brațului, adică bilele care capătă viață
când îi cer eu, bărbatul care face ciorbă de burtă
și o toarnă în străchini de lut, o mâncăm cu ardei iute, sau cu smântană
cand găsim așa ceva
fașiile de burtă sunt învelite-n blana unui pui de pisică, și alunecă întregi
pe gât.
câteodată, coada pisicii rămâne blocată,
botul ei scormonește prin esofag. Atunci vomiți.
dar toate aceste umbre rămân așa, scrijelituri în pereții peșterii,
pe când copilul se întoarce cu fața spre soare,
soarele e un tânăr micuț (bineînțeles că pare mare), cu pomeți
proeminenți, așezat lângă piscină, cu spatele la noi, dar profilul lui
întrezărit poate o fracțiune de secundă, e sunetul unui corn de vânătoare
rupt din raza lunii, care cântă în mine – în tine, băiete – și acum.
Micuțul mijlocaș, care rupsese deja plasele tuturor porților
din divizia A, când juca la Corvinul Hunedoara, venit de un an la
Dinamo,
avea brațele păroase și ducea din când în când
la gură un pahar cu vodkă, iar între două sorbituri
trăgea cu sete dintr-o kentană. A rămas acolo, înțepenit în scaunul
piscinei cu valuri
artificiale, închis în peșteră, ca animalele pictate de la Chauvet – tot
mușchii încordați
ghearele scoase, finețea manieristă a artei primitive blocată intr-un interior
negru, unde turiștii nu pot fotografia. Cum există ele acolo fără să le
fotografieze nimeni?
Cum?
 
MONI STĂNILĂ
Zburam cu patinele unei prietene pe pârtia noastră bifuncțională, patine
și săniuțe, cu bucăți de gheață curată – atunci cimitirul nu era încă în
inima dealului.
Abia începusem să merg la adunarea penticostală.
Nu de evanghelii eram încantată, cât de mine, când Marcel,
un tip din Deltă, a pus sechestru pe pârtie.
Copiii plângeau cu săniile parcate. Și când eram gata de o răfuială, mi-au
răsunat în minte cuvintele Domnului Iisus: întoarce obrazul!
Așa că Marcel a început să îmi care pumni și patine.
Strigam: dă, mă, dă! ca să împlinesc scriptura. Plină de mine și fără reacție.
Parcă eram Bastian Schweinsteiger în finala cu Argentina,
un erou terfelit,
doar că eu n-am rezistat până la capăt. Am spus, bine, Iisus nu vrea
să dau, dar tata?
(dacă mai vii bătută acasă îți trag și eu o mamă de bătaie)

IOANA BRADEA
 
se vede și trupul tău subțiat în oglinda din tavan
alunecă lin între cele două paralele de plastic
pare rupt și schimonosit ca un șarpe frânt
pare ireal prins într-un dans de neînțeles
alături de multe alte trupuri fără rost zbenguindu-se prin preajmă
care nu observă cum de sus se desprinde deodată o picătură de apă
până acum lipită de țevile mai groase
sau mai subțiri din tavan
s-au comprimat vaporii pe nesimțite s-au transformat
în picături de ploaie și se prăbușesc acum perpendicular
pe suprafața bazinului
își croiesc drum înapoi spre sursă
se surpă din înalt
pe suprafața acum nemișcată a apei
împrăștiind cercuri concentrice de jur împrejur
îți tragi sufletul vâslind pe spate – altfel nu ai avea vreme
să urmărești picăturile de apă prăbușindu-se din tavan
clipocind în șoaptă în bazin
nici nu ți-ar trece altfel prin minte să te întrebi în ce măsură
ai putea să treci la timpul potrivit
în clipa măsurată
exactă
clipa în care picătura cade și îți străpunge gura gâtlejul ochiul
cu o asemenea forță și viteză încât te împinge violent spre adâncuri
te târăște și pe tine spre grilajul de scurgere
absorbindu-te cu totul
desființând brusc orice mare finală orice medalie
 
IONUŢ CHIVA
antisport, tao
 
taică‑miu ducîndu‑mă în parc și
încercînd să‑mi ilustreze cu mingea la picior cum dribla sabău:
mă uit la el cum aleargă cu pași mărunți
burtă umflată pe picioare subțiri și pași mici
legîndu‑și pînă la urmă picioarele în ilustrări
și cum mă uit cu un ochi care nu face parte din poză
îi spun cu o voce care nu face parte din poză
(cum îngerul păzitor își aprinde o țigară
și, lăsîndu‑și apoi brațul să cadă moale pe coapse cu țigara fumegînd, își
odihnește brațul stîng pe umărul meu fără să mă atingă cu palma, lăsată
să atîrne în aer, și se uită gol într‑o parte) îi spun
„sunt convins că așa făcea sabău (pe care l‑am văzut, btw)”
„care‑i problema acestui copil, de ce vede așa lucrurile?”
nu știu, nu știu
ochiul rău din deochiere, morții lor,
oricum asta e boala care m‑a slăbit de mic
ghimpele care‑a stîrpit.
înțelegi? pentru mine
daibutsu din kamakura
satelitul ăla sau ce e care a părăsit galaxia și merge singur
spre noaptea sufletului
cuvintele frumoase și filmele reușite
toate astea – sunt tata încercînd să ilustreze sabău.
sabău cu fața aia de om venit ieri de pe munte sau dimpotrivă
grația și deopotrivă lucrurile pe care parcă dumnezeu le‑a făcut din
bardă legat la ochi
toate aceste lucruri degeaba
cărînd ca bile de fier injectate‑n rotulă prin mîl
sufletul meu după el toate astea.
 

MIHNEA-MIHALACHE FIASTRU

27 iulie 1993

a umblat ideea asta, că sotomayor era dopat in ’93
când a sărit 2.45.
pământul din spate de pe ghencea se crăpa, era tare și îi simțeam
golurile la fiecare serie de joc de glezne.
îmi vedeam de antrenament.
nea costică tot vorbea.
ascultam.
mă băgam doar la glume.
nea costică o ținea că sorin era mai bun decăt sotomayor.
sorin a sărit 2.40.
2.43 neoficial.
în fine, mai trecea timpu’, vorbeam ca să se ducă și antrenamentul.
de la un moment încolo nimeni nu mai era atent la ce făcea, mai mult la
discuții.
1997.
nea costică fuma snagov. avea o dacie albă cu un parasolar negru, din
plastic pe lunetă.
proeminent.
că sorin putea să sară peste 2.45, dar că nu i-a ieșit oficial din nu știu ce
motive, zicea nea costică.
alergam lansate, serii, cu trei sferturi din viteza pe care o aveam.
auzeam fragmente și pierdeam finaluri de discuții in fugă.
oricum, nea costică nu știa alergări.
și „lansatele” astea probabil că erau invenția lui, la alții n-am auzit.
spunea că sotomayor ar fi avut un antrenor bătrân și că așa a ajuns să
sară 2.45.
și nu doar că sorin ar fi fost mai bun decât el, dar și dan era mai bun
decât sotomayor după nea costică.
dan sărise 2.27, până la 2.45 mai era mult.
mă rog, nea costică.
și ce-i asta că sotomayor avea un antrenor bătrân,
păi și dacă avea un antrenor bătrân, ce?!
adică care era legătura între 2.45-u’ lu’ sotomayor și antrenoru’ bătrân?!
 

CĂTĂLIN FURTUNĂ

Două lozuri, dar cu bilete la finala Roland Garros în loc de lozuri
 
și cu jucătoarea noastră
eliminată în semifinale.
Meci pierdut, apoi bilete
pierdute. Dacă biletele
ar fi fost gratis, poate
că nu ne-am fi certat
acum, dar n-au fost nici
gratis, nici ieftine. Strigăm.
Zici că doare lipsa banilor,
așa pare. Nu asta
doare. Nici n-am
căutat ca lumea biletele,
de fapt, cred că și știu unde
sînt. Și tu, nu? Altceva
doare. Toate greșelile
noastre, aici,
acum, roi. Noi nu
facem sport, nu
jucăm jocuri, noi
doar facem blaturi.
Te-•m m•i bătut,

• cum o să te b•t

m•i t•re. Webc•mul

• scuns de propriet•rul

hotelului in t•v•n tres•re.
 

SORIN GHERGUŢ
 
(mingea nu-i a mea)
 
sînt singur, cu mingea la picior
împotriva tuturor
în echipa adversă sînt acum toți
străini, compatrioți,
vecini, rubedenii, prieteni, n-am cu cine să pasez, să combin, iar poarta e
la mii și mii de km distanță.
nu mai știu nici minutul nici scorul.
balonul e din ce în ce mai oval.
mă gîndesc să-l îngrop, pînă una alta, dar
ce rezolv? în plus, e regulamentar?
nu e ca și cum ar fi mingea mea
nu-i ca și cum ar fi mingea mea
nici ca și cum ar fi a voastră
sau a urmașilor noștri, sau a urmașilor urmașilor lor
locul ei e în poartă
acolo poate rod să dea.
sînt nopți în care visez că mi s-a deschis un culoar
spre careul advers, unde ajuns, îl ocolesc pe portar
și trag precis și cu sete
pe cadrul porții – 18 mp de perete
sînt zile-n care balonul devine o masă
cvasi-informă, gelatinoasă
o masă lucioasă
 

SILVIA GRĂDINARU
 

zece ore alergate cu aceleași rezultate
ca într-un gif
 
 
 
CRISTINA ISPAS


În vestiarul mic şi prăfuit, fără mobilier,
în care abia dacă încăpem toate,
pare şi mai frig decât afară.
Sunt convinsă că,
dacă n-ar trebui să mă grăbesc foarte tare,
aş putea să văd pur şi simplu frigul,
cum se strecoară ca o umbră dinspre fereastră
şi linge cu limba lui aspră pereţii netencuiţi.
 
Ne schimbăm repede în treningurile colorate de bumbac
şi intrăm în sală.
E frig şi în sală.
Chiar şi după primele ture,
degetele ne rămân reci şi dureroase,
mingea ne scapă, nu face priză,
dar ştim că nu va mai dura mult şi,
ca întotdeauna, sângele va învinge,
corpul se va dezmorţi
şi mintea se va lăsa antrenată de exerciţii,
furată de joc.
 
Şi să nu uităm încrederea pe care ţi-o dă
toată această experienţă cu tine,
cu corpul tău în devenire.
Cum ai putea altfel să explici
de ce te ajută atât de mult, ce simţi,
când driblezi ca o nebună prin curte,
printre jaloane improvizate din furci şi găleţi de apă,
speriind căţelul?
 
Sau când te duci special până în vale
şi exersezi atât de mult
aceste pase lungi, de contraatac,
când ştii bine că la capătul celălalt nu e nimeni
şi mingea se va rostogoli pur şi simplu mai departe pe iarbă,
spre trestii,
speriind păsările?
 
Ce e, de fapt, la capătul celălalt,
la capătul efortului,
care trebuie neapărat să fie maxim,
înverşunat?
 
Ei bine, cel mai de preţ lucru din câte există:
un timp de odihnă.
E ca şi cum te-ai fi trezit după o noapte de furtună
şi ai fi ieşit în curte să cauţi bâjbâind
să mai repari câte ceva din ce s-a stricat,
să linişteşti animalele,
şi pentru o clipă sau două te opreşti din treabă
doar ca să primeşti cu recunoştinţă pe piele
căldura primelor raze.
 


LYPKHAN
 
te-am iubit mai mult decît
era nevoie
acum pot să mă plimb prin
parcul ăsta
lîngă stadion
în așteptarea unui meci
de cupă
gloria-a.s.a
de unde rețin mai mult
decît orice
bara geniului maier
am bătut cu 5-0
soare stadion plin
25 lei și
lumea ferice
(semințe)
a.s.a era-n a
gloria-n b
dar tot bara lui maier
de la oaspeți
mi-o amintesc
o doamne moga
tu vîrf perfid
foarfeca ta ușor peste
poartă
și meciul cu aurul brad
niște matahale de 1.90
toate blonde
acesta-i aurul brad
deși nu ajută la nimic
tot pierd cu 4-0
ei erau înalți și blonzi
și asta era puțin
scena în care ea
îi dă o palmă
și pleacă
 

ELENA VLĂDĂREANU

De obicei adorm de cum pun capul jos. Dar cu o noapte înainte am
visat că probam un costum care nu mi-era bun și strigam nu e bun nu
e bun nu mi se potrivește. Nu știam cum să ies mai repede din el. Am
spus apoi că mă simt bine. Dar eu nu voiam decât să fiu pozitiv. Aveam
nevoie de toată energia pozitivă din univers.
Am mințit pentru asta.
Nopți întregi de suspine.
Un mușchi pectoral.
Un corp neascultător.
Apoi brațul stâng.
Un mușchi pectoral slăbit. La ce îți folosește un mușchi slăbit? Medicul
a spus: Un bandaj peste zona vătămată. Ar putea funcționa. Eu am spus:
Un erou bandajat nu mai e un erou. Oamenii vor eroi. Nu eroi șchiopi.
His days are over s-a auzit până la mine când am pășit pe dohyō. Nu!
am spus.