Ce autori tineri din ziua de azi îți plac? Ce afinități simți că ai cu ei?
Afinități elective - care se bazează pe alegeri: de pildă, eu zic acum că noi alegem viața trăită din plin, dar (întreb) viața ne alege oare pe noi? E o (dublă) întrebare faină, fiindcă-mi oferă deschidere, dar mă și emoționează, că iar trebuie să aleg. Eu îi iubesc pe toți cei care scriu: dacă sunt în preajma mea, dacă sunt departe. Oare aș putea răspunde la întrebare fără să mă mustre după asta conștiința?
Ei bine, aș începe cu Sorina Rîndașu, Toni Chira și Savu Popa, adică acei tineri (ca mine) cu care am organizat Maratonul de poezie online 2020. A fost o perioadă tare faină. Așa a luat naștere și Clubul Select, cum ne place nouă să-i spunem. Acolo sunt Alexandra Lipară, Vlad Sibechi (Vivi) și Vlad Berariu. Pe Sorina, Vlad și Vivi îi cunoșteam deja de la Casa de Poezie Light of ink, cunoscutul club din Suceava, un loc tare cald (sufletește) & plin de amintiri dragi. În vremea de dinainte de pandemie aveam la Seri de Poezie așteptate pe bune, unde Cîrsti - aka domnul profesor Gheorghe Cîrstian - ne aducea câte un invitat bine ales (dintre care și autori tineri) care ne vorbea despre toate ale sale/ale poeziei, iar micii poeți se nășteau în aula Colegiului (sau la B+B, în ultima perioadă) pe nevăzute.
Așa i-am cunoscut pe Denisa Arcip, Andrei Zbîrnea & Luca Ouatu, pe care îl cunoscusem la LicArt. Tot la LicAart am cunoscut-o pe Silvia Grădinaru, i-am întâlnit pe Răzvan Țupa, Florin Iaru & Marius Chivu (prin entuziasm & credința în poezie, i-am văzut mult mai tineri decât noi), pe Andrei Văsieș, Andrei Dósa, Tudor Pop & Flavius Sindie. La Zilele „Constantin Virgil Bănescu” i-am cunoscut pe (la fel de tinerii) Octavian Soviany, Gelu Vlașin, Sorin Despot & Radu Nițescu. La un eveniment cultural în aula Colegiului, am cunoscut-o pe Anastasia Gavrilovici. Au fost întâlniri culturale, dar care m-au marcat și în plan uman. Am descoperit că tinerii se înțeleg mai bine între ei, deși par individualiști & agresivi. Nu-i deloc așa.
De când viața (poeziei) s-a mutat online, am avut ocazia să le cunosc, paradoxal, mult mai bine (și să le apreciez poezia tulburătoare pe care o scriu) pe Ioana Nicolaie, Svetlana Cârstean, Diana Geacăr, Andra Rotaru, Alina Purcaru, Olga Ștefan, Andreea Apostu, iar lista o pot continua cu bucurie...
Dacă e să vorbim de tinerețe, uite tinerețea: Radu Vancu, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Dan Coman. [Am încheiat cu poeții (mereu) tineri, fiindcă înaintea lor au fost parcă mai multe poete tinere. Dacă noi (tinerele) nu ținem la noi, atunci cine?]
Am dat mai multe nume - am și o explicație: numele acestea reprezintă pentru mine autori care-mi plac, oameni (tineri) care scriu minunat & mă inspiră. Afinități elective.
Cum e după publicarea volumului de debut? Ai trecut o linie de sosire delimitată de tine?
Am încercat mereu să nu-mi impune limite. Într-adevăr, îmi stabilesc obiective, dar mereu iau în calcul posibilitatea de a nu le atinge, așa că e acolo și un plan de rezervă. Vreau doar să iau lucrurile așa cum sunt. În orice caz, continui să trăiesc o formă de bucurie specială, care a început în momentul în care am aflat de câștigarea Premiului Mușina pentru debut în poezie, a continuat odată cu editarea volumului (bucurie mereu împrospătată de relația atât de apropiată, deși depărtată fizic, din păcate, cu echipa minunată de la Tracus Arte: Teodor Dună, Andra Rotaru, Tania Maria Mușina), cu primirea&pipăirea&mirosirea, dar și fotografierea de zile mari a volumului.
Am primit felicitări, texte din volumul meu au fost publicate în reviste sau pe site-uri literare. E un sentiment plăcut să descoperi deodată că oamenii te plac (și) pentru că scrii poezie. Am citit (primul care a anunțat vestea a fost poetul Răzvan Țupa) că volumul meu a fost nominalizat pe lista scurtă pentru Premiul Eminescu - Opus Primum. E o veste care mă copleșește - nu pot decât să mulțumesc tare mult juriului.
Într-un poem scrii: la 19 ani știi totul.
La 19 ani ai senzația că știi totul, când, de fapt, nu știi nici atunci totul, cum nu vei ști nici la 30, nici la 50 de ani. Nici despre viață, nici despre poezie. Nici măcar despre tine, adică tot aia. E mai mult o autoironie acolo, o urmă de fake positivity atât de rău practicat.
Mai este ceva. Când am scris versul acela, atunci chiar am crezut în adevărul spuselor/scriselor mele. Fără (să vreau) să exagerez, ca să nu-i sperii pe cei mai tineri decât mine: cred că poezia, de fapt cam tot ce înseamnă efort creator, aduce cu sine și o radicalizare a simțurilor, de aici senzația că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior - iar numele acesta nu e aici fără rost.
Mă dezic de prima parte a răspunsului. La 19 ani știi totul. La 30, la 50 de ani știi totul. În orice moment al vieții știi totul - altfel, la ce e bună viața? Poezia asta îți arată/spune: dacă scrii, știi totul. De unde vine orgoliul poeților? De aici vine. Avea(m) dreptate (în) versul acela.
Volumul acesta preia o multitudine de vieți și le filtrează într-o nouă ficțiune. Cum e când tot acest flux se oprește și e liniște?
E un gol neliniștitor. Un fel de peisaj tarkovskian. E momentul când Stalker ajunge epuizat în Zone, se așază pe un mal ireal & adoarme - nu adoarme, ci își trage sufletul. Volumul ăsta m-a cam epuizat, poate ca poet nu e prea bine să o spui, dar cam ăsta e adevărul.
Nu m-am jucat scriind volumul ăsta, nu m-am jucat deloc. Nu-i ușor să treci prin atâtea vieți: oricare poet îți poate spune asta. Dar problema nu e liniștea asta, ci ceea ce urmează: neliniștea care-ți intră în oase (ca umezeala care-i intră în oase personajului lui Tarkovski) odată cu gândul unui nou poem/volum. Și atunci ieși brusc din liniște.
Ești studentă la Facultatea de Teatru - secția regie - Universitatea Națională de Arte „George Enescu”. Poezie cinematografică sau film poetic - ce ai recomanda din ambele?
Am credința că merg împreună. Teatrul poetic, deci și filmul poetic, nu e, nu mai este de mult un simplu experiment: de aceea mă bucur că își face simțită prezența din ce în ce mai tare în spațiul cultural românesc. E, poate, cea mai puternică armă împotriva unei societăți mutilate robotic.
Poezia cinematografică e în trend. Videopoemele, de exemplu, sunt la mare căutare: au avantajul scurtimii, al concentrării (și al finalizării) mesajului, al găsirii (și al dozării) resurselor (audio, de cromatică, de font etc.). Filmul poetic este greu de realizat. Mă gândesc la Sayat Nova (trad.
Culoarea rodiei), filmul cult al regizorului armean Sergei Parajanov. E o minunăție, un efort uluitor de hiperstilizare, care epuizează și regizorul, și actorii, și spectatorii. E altceva decât un videopoem.
Un exemplu de teatru poetic. Regizorul Cosmin Panaite de la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava a realizat spectacolul intitulat „Cosmic”: trei actrițe de la Teatrul „Fabulinus” al Casei de Cultură a Studenților, într-un decor uluitor, sala Planetariului din Suceava, joacă o piesă de o frumusețe ieșită din comun, pe un text alcătuit în totalitate din poeme/fragmente de poeme ale membrilor Casei de Poezie Light of ink. Este un spectacol unic. Timp de o oră ești în al 9-lea cer. La propriu. Nu știu cum să numesc un astfel de spectacol, chiar nu știu. Mergeți să-l vedeți! A avut și o reprezentație reușită on-line, intitulată “Cosmic wav.e”. Cred că este în continuare aici: https://www.facebook.com/TeatrulStudentescFabulinusSuceava/videos/953757981817013.
Dacă nu ar fi secolul kitsch, cum ar fi?
R
1. N-ar fi. Noi n-am fi. Fără să filosofez gratuit: kitsch-ul e în toate (e un virus, totuși), cum frumusețea e în toate. Prostul gust e atât de plin de sine, de aceea e și atât de uman. E un uman exagerat cu urme de disperare (Doamne, eu am spus asta?). Ca ultimele răsuflări ale omenirii. Fiindcă, de fapt, kitsch-ul e moartea. Dacă nu ar fi moartea, cum ar fi?
R
2. Ar fi foarte bine. Frumusețea și-ar face plase în coşul pieptului nostru. De la Cărtărescu citire.
