
Mircea Cartarescu
Doch vor allem der Gedanke, auf Einladung des Goethe- Instituts von Berlin nach Ankara zu fliegen und eines der in meinen Träumen zauberhaftesten Länder kennenzulernen, versetzte mich in Hochspannung. Die Türkei, der Orient also, Delacroixs Gemälde, die die Pracht des Orients darstellen, Victor Hugos Gedichte. Der östliche Teil meines Landes, das jahrhundertelang von den Türken beherrscht wurde. Die Erinnerungen meiner Mutter: alte türkische Männer, die mit Eselkarren durch die Dörfer der Walachei fuhren und den Dorfkindern Bonbons, türkischen Honig, Sesamkringel und andere Süßigkeiten verkauften. Da die Menschen dort kein Geld besaßen, bezahlten sie mit frischen Eiern und Mais. Die prachtvolle Moschee Konstanzas, eingebettet in das Blau des Meeres. Der Gebetsruf des Muezzins vom Minarett herab. Ich konnte es kaum erwarten, diese Welt an ihrem angestammten Platz zu sehen.
Den ersten Schock erlebte ich in der internationalen Atmosphäre des Istanbuler Flughafens. Wie in Flauberts Roman “Salambo” trafen alle Rassen, alle Religionen der Erde zusammen, jede in ihrer traditionellen Kleidung und mit ihrem Schmuck. Gewänder, Burnusse, Saris, die weiße, schwarze und graue Kleidung der Geistlichen, das leuchtende Orange der tibetischen Tracht gruppierten sich in den Ecken des Flughafens. In den aneinander gereihten Duty-Free- Shops mit ihrer Auswahl an Whiskey, Kosmetikartikeln und Legosteinen und den modernen Geschäften entdeckte ich auch die Süßigkeiten, die die Erinnerungen meiner Mutter schmückten: Wabenhonig, türkischen Honig mit Pistazien oder Haselnüssen, Helva, Baklava, Kadayîf und Bonbons.
Leider hatte ich Angesichts dieser Vielfalt nicht viel Zeit und konnte dieses Wunder nicht recht verdauen, und so schwor ich mir, bei der nächsten Gelegenheit wiederzukommen und Istanbul zu Fuß zu besichtigen.
Ein weiteres Flugzeug brachte mich ins Zentrum des Landes, in die Hauptstadt Ankara, über die ich weitaus weniger wusste. Ankara hatte ich mir immer wie Bonn oder Brasilia vorgestellt, als Heimat der staatlichen Institutionen, die überschattet war von größeren und lebendigeren Städten.
Beim Blick aus dem Flugzeugfenster hinaus jedoch revidierte ich meine Meinung. Ankara sah unglaublich groß aus. Wie beim Flug über Istanbul beeindruckten und verzauberten mich auch hier die in den Himmel wachsenden Minarette, die an abschussbereite metaphysische erinnerten.
Erst am nächsten Tag hatte ich Gelegenheit, die Stadt aus der Nähe zu sehen. Erstaunt stellte ich fest, dass mir alles bekannt vorkam: Ankara ähnelte stark Bukarest, einer Stadt mit unterschiedlichen Gebäuden und der Mischung aus architektonischen Formen aller Art im unvermeidbaren orientalischen Stil. Während unser Bücherbus in dem dichten Verkehr von einem Stadtende zum anderen nur schleppend vorankam, sahen wir unzählige Fahrzeuge, Monumente, Fabriken und Moscheen. Wie in Bukarest hielten auch hier die Sesamkringelverkäufer die Bürgersteige besetzt. Frauen mit Kopftuch erinnerten uns daran, dass wir uns in einem islamischen Land befanden, ansonsten hätten wir überall auf der Welt sein können. An vielen Plätzen blickte uns das Porträt des Gründers der modernen Türkei, Mustafa Kemal Atatürks an.
Wir kommen zu einem Gymnasium und lernen die Direktorin kennen, dann geht es weiter in eine große Klasse voller Schüler. Schüler sind überall gleich: Es herrscht großer Trubel, ständig lachen und scherzen sie miteinander. Sie sind nicht sonderlich beeindruckt von den Autoren, die aus einer entfernten Ecke Europas gekommen sind. Ich setze mich in die erste Reihe, um mir die Lesung eines Schriftstellerkollegen aus Deutschland anzuhören. Unvermeidliche technische Probleme machen die Lesung vergnüglicher. Der Computer funktioniert nicht, der Film hängt, doch die Zuhörer sind fröhlich, und letzten Endes klappt alles bestens. Im Büro der Direktorin trinken wir Tee, was vor allem mir bei meiner Erkältung gut tut. Wir verabschieden uns und steigen wieder in unseren eiskalten Bus. Wir sprechen Englisch, bis uns der Kiefer weh tut. Durch das Fenster betrachten wir die Stadtviertel Ankaras bei sonnig-kaltem Wetter.
Zum Mittagessen treffe ich einen rumänischen Freund, der vor zehn Jahren über das Internet eine Frau kennen gelernt und später geheiratet hat. Um ihn heiraten zu können, trat die Türkin zum Christentum über. Er erzählt mir auch eine genau umgekehrte Geschichte: Um eine Türkin zu heiraten, wurde ein Rumäne Moslem. Das beweist, dass Liebe alle Hürden überwindet. Wir essen in einem türkischen Lokal mit leckeren Speisen. Er erzählt mir, dass das türkische Volk heute auf tragische Weise gespalten ist. Nach dem Essen gehen wir direkt zur Fakultät.
Die Fakultät ist, wie das Gymnasium, wie jede andere Fakultät auch: ein majestätisches Gebäude voller schöner und junger Menschen. Es könnte die Sorbonne sein oder auch die Humboldt Universität, irgendeine Kulturinstitution auf der Welt. Wir betreten einen Saal mit Vertretern der rumänischen Regierung, dem Botschafter, dem Kulturattaché, dem Leiter des Rumänischen Instituts und zirka fünfzig Studenten und Lehrkräften. Es beginnt eine Diskussion über die Türkei und die EU. Leidenschaftliche und logische Argumente zum EU-Beitritt der Türkei werden vorgebracht. Die Diskussion ist offen und aufrichtig. Kein Tabu wird ausgespart. Zum Schluss bitte ich die Befürworter, die Hand zu heben. Nur eine Hand hebt sich. Ich bin ein wenig erstaunt, aber… vox populi, vox dei (Stimme des Volkes, Stimme Gottes). In der Hoffnung auf ein Wiedersehen gehen wir als Freunde auseinander.
Am Abend gibt die rumänische Botschaft uns zu Ehren einen Empfang. Bei köstlichen Speisen reden wir ausgiebig über die Türkei. Ich möchte wiederkommen mit der Hoffnung, länger zu bleiben, denn bereits jetzt hat mich das Land verzaubert. Ich lerne einige Türken und Rumänen kennen, die sich für Rumänien interessieren. In Ankara haben sie eine kleine, harmonisch zusammen lebende Familie gegründet.
Am nächsten Tag geht es früh zum Flughafen. Auf der Fahrt reden wir über Ankaras Struktur, Geschichte und die Möglichkeiten, die die Stadt ihren Bürgern bietet. Das Flugzeug bringt mich zurück nach Istanbul. Wieder verliere ich mich in den Passagieren, die mich bezaubern mit ihrer Kleidung und ihrer ethnischen Vielfalt, und steige in mein Flugzeug nach Berlin. Dies war mein erster Kontakt zu einem bezaubernden Kulturraum, das Tor in eine faszinierende Welt. Die Reise nach Ankara macht mir Appetit auf die Türkei.
================================================================================
ANKARA, O UȘĂ ÎNTREDESCHISĂ
”Trebuie să iei o piatră în gură, pentru că vei păși prima dată pe continentul asiatic”, îmi spune un prieten. ”Ba chiar două pietre, fiindcă vei ajunge și în Turcia pentru prima dată în viața ta.” Cu atâtea pietre în gură, mă gândeam, voi ajunge să fac exerciții de dicție în fața mării, asemenea lui Demostene... Dar dincolo de toate astea, ideea că aveam să zbor de la Berlin la Ankara, invitat de Institutul Goethe, și că aveam să cunosc una dintre țările cele mai fascinante din imaginarul meu îmi dădea o frenezie specială. Turcia, adică Orientul. Picturile lui Delacroix, poemele lui Hugo în care e etalată splendoarea Orientului. Latura orientală a propriei mele țări, aflată sute de ani sub suzeranitatea turcească. Amintiri ale mamei: turci bătrâni, trăgând măgăruși de căpăstru, prin satele Valahiei, și vânzînd puilor de țărani bomboane, rahat, simiți și alte dulciuri. Cum oamenii n-aveau bani, dădeau în schimbul acestora ouă proaspete și știuleți de porumb.
Geamia din Constanța, profilată pe albastrul mării. Muezinul chemând credincioșii din varful minaretului. Abia așteptam să văd această lume la fața locului.
Primul șoc l-am trăit în atmosfera internațională a aeroportului din Istambul. Ca în paginile romanului Salammbo al lui Flaubert, aici se amestecau toate națiile, toate rasele și toate religiile pământului, fiecare cu vestmintele sale tradiționale și cu podoabele sale stranii.
Robe, burnusuri și sari-uri, rase călugărești albe, negre și cenușii, portocaliul intens al vestmintelor tibetane se grupau după apartenență în toate colțurile aeroportului. Pe lângă magazine moderne duty free, pline de sticle de whiskey, de cosmetice și de lego, am găsit aici și delicatesele ce păreau izvorâte chiar din amintirile de copil ale mamei: faguri de miere, rahat cu fistic și alune, nuga, baclavale și cataifuri, gutui confiate. Din păcate n-am avut prea mult timp să mă impregnez de diversitate și miracol, dar mi-am promis să revin și să bat Istambulul cu piciorul cu prima ocazie care mi se ivește.
Un nou avion m-a purtat spre centrul țării, spre capitala Ankara, despre care știam mult mai puține lucruri. Mereu mă gândisem la Ankara ca la un fel de Bonn sau Brasilia, o micuță reședință a instituțiilor unui stat dominat de alte orașe mult mai mari și mai înfloritoare. Dar ce am văzut pe hubloul avionului, încă în aer fiind, mi-a schimbat impresia. Orașul era surprinzător de întins. Ca și deasupra Istambulului, am fost surprins și fascinat de mulțimea minaretelor ce se-nălțau în aer, gata parcă să-și ia zborul ca niște rachete metafizice spre cer.
bia a doua zi am văzut orașul mai bine. Totul, mi-am dat seama surprins, mi-era de fapt foarte familiar: Ankara seamănă mult cu Bucureștiul, e un oraș popular, cu clădiri amestecate, loc în carte coexistă toate stilurile arhitecturale într-un liant oriental inefabil.
utobuzul nostru-bibliotecă îl străbate de la un capăt la altul, vedem străzi cu un trafic lent, cu multe ambuteiaje, vedem monumente și fabrici și moschee... Vânzători de simiți populează, ca și la București, trotuarele. Femei cu părul acoperit ne aduc aminte că suntem într-o țară musulmană, altfel am putea fi oriunde în lume. Din nenumărate colțuri ne privește portretul lui Mustafa Kemal Atatürk, părintele fondator al Turciei moderne.
jungem la un liceu, coborâm și facem cunoștință cu directoarea, apoi pătrundem întro mare sală înțesată de elevi. Sunt școlarii de peste tot și dintotdeauna: puși pe joacă, râzînd cu gura până la urechi, într-un continuu freamăt. Venirea unor scriitori din Europa îndepărtată nu-i impresionează prea tare. Mă așez în primul rând și asist la lectura colegei mele din Germania. Inevitabile probleme tehnice fac desfășurarea lecturii mai simpatică. Nu merge computerul, filmul se înțepenește pe ecran, dar publicul e vesel și destins, și până la urmă totul iese foarte bine. În biroul directoarei bem un ceai binevenit mai ales pentru mine, care sunt răcit cobză. Ne luăm la revedere și urcăm iar în viteazul autobuz, în care aerul e rece și tare. Vorbim în engleză de ne amorțesc fălcile. Pe geam se perindă cartiere din Ankara, strălucind într-un soare cu dinți.
La prânz mă văd cu un prieten român, căsătorit cu o turcoaică pe care-a cunoscut-o pe internet cu zece ani în urmă. Ea s-a creștinat ca să se poată căsători cu el. Îmi povestește și de cazul invers, o cunoștință de-a lui, de asemenea român, care a trecut la islamism ca să se căsătorească tot la Ankara cu o fată turcoaică. Dovadă că dragostea trece peste toate obstacolele și diferențele dintre oameni. Mâncăm la un restaurant cu specific turcesc, unde totul e delicios. Îmi povestește despre tragica scindare a societății turce de azi. După prânz plecăm direct la facultate.
Ca și liceul, facultatea pe care-o vizităm e într-un fel arhetipală: clădire impunpătoare plină de oameni tineri și frumoși. Ar putea fi Sorbona, ar putea fi Humboldt, ar putea fi orice lăcaș cultural de acest fel din lume. Intrăm într-o sală în care ne așteaptă oficialitățile statului român,ambasadorul, responsabilul cultural, directorul Institutului cultural român etc., ca și vreo cincizeci de studenți cu profesorii lor. Purtăm o discuție pasionată despre Turcia și Uniunea Europeană. Se aduc argumente pro și contra aderării, argumente raționale și emoționale. Discuția e total sinceră și deschisă. Nu ocolim nici unul dintre tabu-uri. La sfârșit îi rog să ridice o mână cei care doresc aderarea Turciei la U.E. Se ridică o singură mână. Sunt puțin surprins, dar... vox populi, vox dei. Ne despărțim prieteni, ne promitem să ne revedem cândva.
Seara, recepție la ambasada României, desfășurare de forțe gastronomice și conversaționale. Purtăm discuții lungi despre Turcia, sunt deja fascinat de această țară, unde simt nevoia să mă întorc pentru un contact mai îndelungat. Cunosc câțiva români și turci interesați de România. La Ankara, ei formează o mică familie în care toți se cunosc și au între ei relații armonioase.
A doua zi plecăm devreme spre aeroport. Vorbim pe drum despre structura Ankarei, istoria ei și oportunitățile pe care le oferă locuitorilor. Avionul mă duce iarăși la Istambul, mă pierd iarăși printre călătorii de o diversitate rasială și vestimentară extremă și apoi mă îmbarc pentru Berlin. A fost un prim contact cu un spațiu cultural seducător, o întredeschidere a unei uși către o cameră magică. Călătoria la Ankara mi-a deschis apetitul pentru Turcia.





















