Germania Transfer

...pentru că despre vacanţa în sine o să vă povestesc zilele viitoare.
După mai bine de o lună petrecută în România şi apoi pe drumuri, în concediu, cu părinţii mei, am revenit la Bonn (îmi vine să scriu „am revenit acasă”). În ultimii aproape 10 ani, adică de când am terminat liceul, mă tot întreb unde e acasă, de fapt. Un vechi prieten care obişnuia să locuiască în Germania îmi zicea acum ceva vreme că ideea de cămin, de acasă se schimbă şi trebuie să ne adaptăm. Alţii spun că „acasă e acolo unde iubeşti” şi mai e şi dictonul latin potrivit căruia acasă e locul unde ţi-e bine (dar în opinia mea asta ţine mai degrabă de apartenenţa la o cultură). Mai nou am auzit oameni susţinând că se simt acasă oriunde pot avea laptopul personal şi acces la internet!
În studenţie am locuit într-un cămin grozav de bun şi după cursuri obişnuiam să spun că „merg acasă”. Colegii mei din Bucureşti făceau miştouri pe tema asta, atenţionându-mă: „Căminul nu e acasă!”. Şi deşi nu am vrut să recunosc în faţa lor, întrebarea asta m-a hăituit, pur şi simplu, ani la rând! Unde e „acasă”?
Iar acum, după aproape un deceniu de când nu mai locuiesc în apartamentul părinţilor mei, în Ploieşti, întrebarea a căpătat noi valenţe, pentru că am realizat, în fine, că acasă nu e un loc, ci o stare.
Noua mea aventură în Germania, în Bonn, este „acasă” acum. O stare căreia i se adaugă noi „ingrediente” zi de zi. Iată ultima descoperire din Bonn: cabina telefonică-bibliotecă publică (cu un mélange interesant de cărţi).
Mi-ar plăcea să ştiu: ce locuri aţi descoperit la voi acasă în ultima vreme ? Poate sunt chiar unele pe lângă care treceţi zilnic, fără să le vedeţi cu adevărat. Aştept să ne împărtăşiţi şi nouă, de oriunde aţi fi!

Seit zwei Wochen bin ich wieder zurück zu Hause, in Rumänien. Weil ich keine Wohnung mehr in Bukarest besitze, wohne ich in meinem Elternhaus in Ploieşti. De două săptămâni sunt din nou acasă, în România. Pentru că nu mai am o locuinţă în Bucureşti, locuiesc la Ploieşti, în casa părinţilor. Am făcut şi câteva drumuri în capitală, în special pentru a-mi vedea prietenii.
Observ că printre efectele plecării mele în străinătate se numără şi faptul că încep să realizez pe care dintre oamenii pe care îi aveam în jurul meu pot să îi consider cu adevărat prieteni. Şi sunt puţini. Din ce în ce mai puţini. E dureros, dar într-o oarecare măsură reconfortant să ştii exact cine îţi este cu adevărat aproape şi cui lipseşti. Îl simt ca pe un fenomen de extremă concentrare calitativă. Nu ar trebui, de fapt, să fiu foarte surprinsă, pentru că cei care m-au primit cu bucurie şi interes sunt şi cei (şi cele) cu care am tot corespondat de când am plecat şi până acum. Vă îmbrăţişez, dragii şi dragele mele, şi vă mulţumesc pentru sinceritate!
P.S. Cea mai bună prietenă a mea rămâne pianina mea, care mi-a transmis în limbajul nostru secret că i-am lipsit tot atât de mult cât mi-a lipsit ea mie! Despărţirea de ea pentru alte (cine ştie câte?) luni va fi foarte dificilă.

Acum câteva luni una dintre prietenele mele a descoperit o cafenea mai specială aici, în Bonn. Genul de loc în care nu numai că poţi savura băuturi delicioase, dar poţi tricota, croşeta sau lucra la una dintre maşinile de cusut. Mai văzusem aşa ceva doar în Londra, acum câţiva ani. Se pare că între timp trendul a luat amploare. Eu una nu mă număr printre clienţii „activi”, prefer să citesc o carte sau să răsfoiesc o revistă în timp ce savurez un ceai delicios de ghimbir. Dar pentru că locul ni s-a părut – şi mie şi prietenei mele Natalia – aparte, am realizat un scurt slide-show şi un interviu cu proprietara cafenelei, dna Reinke.

Când am venit în septembrie anul trecut în Bonn mi-am zis: “Ăsta-i oraşul pentru mine!”. Pentru că sunt mai degrabă o fire contemplativă, nu m-am înţeles niciodată bine cu oraşele mari, în care chiar şi după o zi banală, fără evenimente deosebite, mă simt epuizată. Aşa că îmi priesc liniştea, verdeaţa, plimbările cu bicicleta pe malul Rinului şi faptul că mă pot întoarce acasă la orice oră din noapte fără să mă simt în pericol. Dar tocmai lucruri ca astea fac din Bonn un loc un pic bătrânicios. Şi chiar dacă nu am fost niciodată genul de petrecăreaţă, mă bucur atunci când ies cu prietenii la dans, într-un club interesant... ceea ce în micul orăşel nu prea există.
Aşa că săptămâna trecută - pe care am petrecut-o în Berlin - a fost exact ceea ce îmi lipsea: agitaţie, lume nouă, expoziţii fascinante, plimbări până după miezul nopţii şi amici noi. Am descoperit sâmbătă noapte o parte din Neukölln, un cartier vibrant al Berlinului, plin de cluburi şi restaurante ce în fapt sunt adevărate galerii de artă contemporană stranie şi incitantă. M-am simţit ca un personaj dintr-un film suprarealist, mereu între grotesc şi paradiziac...
Mulţumesc, Berlin! Şi La mulţi ani! (pentru cei 775 de ani pe care îi vei împlini în octombrie 2012).