Veronica D. NICULESCU, scriitoare și traducătoare
Dintre toți cunoscuții cu care-am vorbit în ultima vreme și care trăiesc exclusiv din drepturi de autor – traduceri, cărțile lor, colaborări din scris de tot felul – nici unul nu depășește plafonul acela de la care trebuie plătite contribuțiile la pensie și sănătate. Sunt oameni care muncesc ca robii, fără vacanțe, fără zile libere, asta e meseria care li se potrivește, ăsta e drumul lor, să traducă, să scrie, cărți, povești, articole, să țină cursuri. Nici unul dintre ei nu ajunge din munca asta la plafonul care reprezintă salariul minim pe economie și, prin urmare, nu va avea de plătit contribuțiile mărite, cu noile legi. Ce fericire! Sau nu? În realitate, rămânem neasigurați, niște fericiți ștampilați cu
nu, subplafoniștii; contribuțiile noastre erau atât de infime încât n-a mai fost nevoie de ele. Sunt oamenii ale căror cărți le citim, la ale căror coperți dăm like și share și poate uneori tresărim un pic de dulce invidie. Cam asta-i realitatea, cel puțin în jurul meu. Într-un fel, e o mare bucurie. O ușurare greu de explicat. S-a tras o linie, pricepem mai precis unde suntem. Eu am mai priceput și că deși am avut niște ani buni, nici dacă aș traduce dublu decât anul trecut n-aș atinge plafonul.
Cu 800 de pagini de carte traduse își poate plăti un traducător din România noile contribuții majorate, la pensie și sănătate, pentru 2018.
E atât de simplu. Renunțând integral la banii încasați pentru 800 de pagini, acoperi noua cotă minimă la contribuții pentru contracte din drepturi de autor, adică acei 8.000 de lei - sau 80 de milioane vechi – plătibili trimestrial.
Așadar, patru cărți de două sute de pagini sau două cărți de patru sute de pagini traduse trebuie să cedezi integral la stat, dacă vrei să fii asigurat la nivelul salariului minim pe economie. Ne rămâne nouă ceea ce traducem peste astea 800 de pagini, să fugim în lume. Sau mai degrabă la nebuni. Sau mai degrabă la cimitir.
Șapte traduceri am publicat anul trecut, dar s-au adunat multe lucrate din urmă. Doar două cărți am tradus efectiv în 2017. E imposibil să traduci mai mult de două cărți (groase) într-un an. Ce lucrezi în 2016 apare în ‘17, ce lucrezi în ‘17 apare în ‘18, uneori am tradus la o singură carte lungă mai mult de un an, toate plățile au fost decalate. E foarte flexibilă munca asta, e un decalaj mare între muncă și plată, între muncă și apariția cărții. La fel, în cazul cărților noastre, nu prea iei banii pe întregul tiraj într-un an, sunt etape, se trece în anul viitor. Dar, da, am publicat șapte traduceri, am două cărți noi aflate la al doilea tiraj (din care încă n-am încasat mare lucru, e devreme), scriu articole și am avut și-o rezidență plătită – și, ca să trag linie, nu mă apropii nici pe departe de plafonul venitului minim. Slavă Domnului!
Pot alege dacă plătesc sau nu, dacă sunt asigurată sau nu. Nu voi fi asigurată. Aleg răul cel mai mic, adică. Sunt foarte, foarte mulți în situația mea.
Lavinia BRANIȘTE, scriitoare și traducătoare
Sunt panicată și confuză și totul a luat-o la vale, ca piesele de domino. E clar că nu pot continua să trăiesc din drepturi de autor (traduceri, redactări, reviste, festivaluri etc.) și că trebuie să fac o schimbare, dar nu e vorba numai de a schimba un job cu altul. Îmi convenea să fiu pe cont propriu, fiindcă reușeam cum-necum să mă organizez astfel încât să mai și scriu câte ceva. Am mai avut joburi de birou și m-am simțit moartă și acum dacă mă întorc la un job de birou, știu c-o să mă simt la fel. Orice schimbare fac acum îmi va altera calitatea vieții. Efectele vor fi până în măduvă. Îmi bâzâie în cap zeci de variante, care mă sperie și mă blochează. Să plec din București fiindcă nu-mi mai permit chiria? Cum o să arate viața mea în orașul natal? Să emigrez? Unde? Cum o să-mi pice un job de vânzătoare la toneta de înghețată într-o țară străină? Cum e posibil ca niște oameni incompetenți și miserupiști să ia decizii pentru viața noastră, niște oameni fără niciun fel de pregătire economică să dea legi din încheietură, fără să știe cui se adresează, fără niciun studiu de impact? Și încă ceva: cum e posibil ca unii manageri din industria cărții să încerce să profite de situație pentru a ne plăti mai puțin? Fiindcă nu numai că nu vor să dea brutul de anul trecut, ci pretind că acele contribuții nu mai există deloc și le bagă ei în buzunar. Cât de meschin poți să fii să profiți de drama economică a unor oameni pe care oricum îi plăteai cu firimituri? În ultimii ani, traducătorii au făcut eforturi mari pentru a crește tarifele la traducerea de carte și film, iar progresul a fost milimetric. Tot ce s-a câștigat cu eforturi mari la negocieri s-a dus acum pe apa Sâmbetei.
Cum să mă simt în situația asta? Mă uit la știri și mă uit în gol, mă uit pe net și mă uit în gol, stau și aștept – nu-mi dau seama ce – și mă gândesc ce groapă cu mărăcini a devenit această țară.
Andra MATZAL, jurnalistă și traducătoare
Cu foarte puține excepții, cei 10 ani de muncă în jurnalism & traduceri au însemnat contracte pe drepturi de autor, precaritate și legislație mereu instabilă, pe care nici măcar angajatul plictisit de la ANAF nu o poate explica rațional unuia ca mine, aproape analfabet dpdv birocratic. 2017, însă, a fost apogeul, atâta vreme cât am primit de la Fisc multe plicuri în care mi se cereau bani (pentru te miri ce recalculări, schimbări retroactive etc.), plus, spre final de an, bomba noului cod fiscal. Pentru mine, care câștig lunar din drepturi de autor peste salariul minim pe economie, „revoluția fiscală” înseamnă, ca pentru toți cei în situații similare, bătăi de cap (negocieri cu cei care mă plătesc; speranța că voi primi la timp banii suplimentari pe care să-i dau statului în avans, să facă ce vrea el cu ei; hârțogărie ș.a.m.d.) și, foarte important, un mare deget mijlociu pe care ni-l ridică cei însărcinați să facă legi
fair pentru cetățenii lor. În condițiile în care jurnaliștii sunt nevoiți să-și reinventeze noi moduri de organizare și de finanțare pentru a supraviețui, iar traducătorii primesc sume absolut ridicole pentru munca lor, răspunsul statului e o politică fiscală iresponsabilă și de-a dreptul punitivă pentru foarte mulți lucrători culturali independenți. În același timp, „revoluția” asta fiscală a însemnat un semnal de alarmă – e timpul
să ne cunoaștem și înțelegem drepturile, contribuțiile și mecanismele legislative prin care ne sunt reglementați munca și banii. Ignoranța nu ne e câtuși de puțin aliat în negocierea propriului statut, iar faptul că „nu ne pricepem” nu e o scuză. Tocmai de-asta, le sunt recunoscătoare jurnalistei Iulia Popovici și altora care și-au bătut capul, cu întâlniri, discuții și
infografice, să ne facă să înțelegem ce presupune noul cod fiscal pentru independenți și nu numai. Mai mult, cu ocazia asta ne-am și strâns destul de mulți din diferite domenii, în ideea de a pune pe picioare
Asociația Transsectorială a Independenților din Cultură, inițiată de actorul Gabriel Sandu și Iulia Popovici. Poate să fie ăsta începutul unei solidarizări mai mult decât retorice.
În final, vă invităm să citiți
apelul către edituri, firme de subtitrare și instituții publice și private din România care lucrează cu traducători literari făcut de Asociația Română a Traducătorilor Literari.
