Liliana Corobca, Caiet de cenzor (fragment)

Caiet de cenzor*

Acum înţeleg de ce capitaliştii nu au cenzori precum noi – au murit toţi. Cine să reziste la asemenea presiune psihologică (Z. mă contrazice binevoitor: ce mai cenzori au ei cu toţii! Nu există ţară fără cenzură!). Beteagă, ameţită, învolburată, am returnat foile. Fetele, înţelegătoare, mi-au zis că trebuie să trec de primul şoc, prima oară e mai greu, apoi trece, nici nu vezi ce citeşti, înveţi să fii indiferent şi nu laşi otrava să-ţi intre în sânge. Da, otravă în sânge, aşa simt eu acum. Un cenzor otrăvit, rănit, neputincios. Mic, slab. Ce bine că există oameni care au puterea şi competenţa să interzică asemenea lecturi. Ce bine că existăm! Un suflet sensibil, o inimă slabă, un cap nepregătit s-ar îndoi, ar cădea, ar pieri... Mă întreb însă ce fel de oameni sunt cei care citesc aşa ceva? Cei care consumă asemenea literatură? Doar oameni sunt şi ei. Cum merg înainte, cum iubesc, cum construiesc familii, se duc la lucru, se distrează, îmbătrânesc, mor, citind asemenea cărţi? Ce fel de societate şi ce fel de valori? Cum li se permite să trezească în cititori tot ce este mai rău, mai stricat, să educe neascultarea, sinuciderea, nesupunerea, anarhia, lipsa respectului faţă de ţară, dispreţ pentru dragoste, slăvind hoţia, pornografia, depravarea, deznădejdea şi toate celelalte păcate.
Fiecare societate îşi are scriitorii pe care îi merită, ei scriu ce simte tot omul, sunt conştiinţa naţiunii. Cum de nu s-a prăbuşit societatea lor? Bine, cum de nu doar că nu s-a prăbuşit, dar mai şi produce chestii cărora noi le ducem dorul, haine, muzică, aparatură, delicateţuri alimentare, după care ai noştri se dau în vânt. În afară de literatură, totul pare că merge foarte bine acolo. Ceva nu-i logic pe lumea asta. Ceva nu se leagă. Nu vreau să-l întreb iar pe Z., nici pe noii mei colegi. Vreau singură să caut şi să găsesc răspunsul.
La una din note mi s-a făcut greaţă, la alta m-am umezit între picioare, am dormit prost noaptea, visând violuri, au râs de partidul comunist, prezic ei căderea lui! Groaznice apocalipse! Femei de 35 umblând cu puşti de 17, totul descris cu lux de amănunte. N-oi fi eu cea mai „ortodoxă” (am în vedere corectă şi morală) din instituţie, nu merg deloc la biserică, dar după asemenea lecturi, ajung la concluzia că aceia, acolo, nu au niciun Dumnezeu (se scrie cu D. mic, dar aici, în context, merge cu mare). Sunt necruţători, cruzi, răi, şi cu ce scop? La ce bun? Ce se urmăreşte? Am îmbătrânit săptămâna asta cât nu mi s-a întâmplat în ultimii cinci ani senini. Te pomeneşti că am şi încărunţit. N-ar trebui să mă frământ atâta. N-ar trebui să las să intre în mine textul. Fugi sau loveşte. Apără-te, salvează-te. Ar fi păcat să mori lângă Lorelei, în timp ce ea îşi vede de cântecul ei fără să-i pese de tine. Dorind să te înghită, să te distrugă. Ar fi uşor, ar fi greu? Cum se poate trece peste asta? Ce secrete au fredericile astea drăgălaşe şi slăbănoage?

Nu mai pot citi. Simt că nu am pielea groasă de elefant, prin care nu pătrunde suliţa ascuţită a vânătorului. Dar e un examen prin care trebuie să trec, din câte înţeleg. Mă îndrept nu ştiu unde fără să am certitudinea că sunt destul de puternică. Cel mai greu examen al cenzurii. Să treci prin otravă viu şi nevătămat. Trec eu, trec. Nu am încotro, nu am de ales.

După lectura acestor note, perioada de probă (zic fetele), perioada de foc (remarc eu acru), ajung la concluzia că există două moduri diferite de a face literatură. La noi şi la ei. Literatura noastră şi literatura lor. Literatura în comunism versus literatura în capitalism. Simplu şi redus la minimum de explicaţii, la noi se scrie pentru educaţie, pentru patrie, bine, frumos, înălţător, învingător, să ajute omul să fie fericit, mulţumit, bun cetăţean. La noi se cântă, la ei se critică. La ei, literatura e ca procesul defecaţiei, arunci din tine tot ce e mai rău, ce se strică şi pute, ce-i mai pesimist, mai sordid, pândeşti o mică greşeală a statului sau a aproapelui tău şi o arăţi cu degetul, o exagerezi şi o critici. Acum, asta nu înseamnă că nu avem şi noi căcăcioşii şi criticioşii noştri, poporul are nevoie şi de ei, dar pe fundalul general, duhoarea operei lor are, la noi, o rază de acţiune mică şi nepericuloasă. Numai bieţii imporţi-exporţi trebuie să accepte această spurcăciune zi şi noapte, doar asta citind!
Eu aş interzice asemenea lecturi, dar, ce multe lucruri nu înţeleg (mi se spune), că acorduri bilaterale, că prietenia româno-franceză (eu sunt pe franceză, de unde vin cele mai multe asemenea romane, ce dezamăgire, aveam despre literatura franceză o părere atât de bună, formată pe băncile facultăţii, ce-i drept), că voi traduceţi trei de-ai noştri şi noi, trei de-ai voştri. Vrei literatură română în librăriile pariziene pe ochi frumoşi? Nu le pasă deloc de literatura noastră frumoasă şi genială, fix cum nu ne pasă nici nouă de a lor. Totul e politică, chiar şi în cel mai tandru vers de amoriu. Versul în sine, nu, dar dacă începe să fie citit de public, lăudat, tradus, se transformă în politică. Apropo, asemenea cărţi au trecere la publicul nostru oricât de mult n-ai cenzura din ele, dar eu le-aş opri, că sunt un exemplu negativ pentru autori. Un scriitor nu trebuie să critice statul, autorităţile, partidul iubit, el trebuie să laude realizările lui, nu să-i pândească greşelile. Cu delicateţe, să contribuie la rezilierea conflictelor (că mai sunt, nimeni nu-i perfect!), în mod prudent, poetic, constructiv.
În timp ce procesul literar şi motivul, imboldul de a naşte ceva frumos sau de a excrementa literar sunt diferite, statul şi nevoile lui literare sunt peste tot, de secole, la fel. Statul caută susţinere în literatură. Asta am discutat şi cu tovele externe care sunt mult mai deştepte decât mi-au părut la început. O carte de-a noastră în câte zeci de mii de exemplare se publică? Una frumoasă, optimistă, de-ţi cântă inima citind-o – în multe zeci de mii! Se fac cozi la cărţi, se vând pe sub tejghea, autorii sunt eroi, respectaţi de partid, adoraţi de muncitori şi ţărani, purtaţi pe la sindrofii ca sfintele moaşte etc. În câte sute de exemplare se vinde trista, pesimista, ironica, depravata cărţulie a unui autor capitalist? – în puţine sute, iar autorul e privit ca un clovn nenorocit, cerşetor, tolerat, supravieţuind din subvenţii pentru alcoolici şi şomeri, aruncându-i-se, din milă, un ban mărunt. Prinţ sau cerşetor. Ce alegi să fii?

Toţi se strică în Cenzura noastră. Stricaţi politic, stricaţi moral, stricaţi ideologic, psihic bolnavi de atâta noutate. Înfricoşaţi nu atât de texte, ci de faptul că undeva, ştim noi unde, cineva, ştim noi cine, ştie ce citim, ce aflăm, cu ce ne ocupăm. Parcă noi avem vreo vină pentru tot ce se scrie pe lumea asta? Parcă noi nu ne-am dori doar lecturi utile şi recomandabile? Cei mai mari duşmani ajungem să fim noi, aici. Depozite de idei duşmănoase şi subversive deţinem, acumulăm, zi de zi, an de an. Zi şi noapte (la propriu, presa lucrează mai mult noaptea decât ziua), fără oprire, ne atingem şi ne murdărim cu stricăciuni de tot felul. Cine ni le spală? E prevăzut vreun program special? Are grijă cineva de noi? Cui îi pasă? Partidului? Suntem profund afectaţi, extenuaţi, îngreţoşaţi. Suntem bieţi martori care nu aleg să afle toată meschinăria umană şi nu pot scăpa de inevitabila pedeapsă. Ar trebui să ne ţină în cuşti speciale, să ne interzică de tot (nu aşa, de formă) să comunicăm cu tovarăşii destoinici din această ţară. Cu atâta otravă în noi, ar muri şi ţânţarii din parcuri dacă am sufla spre ei mai cu putere. Mai periculoşi decât securiştii, mai duşmănoşi decât puşcăriaşii din închisori. Azi-mâine, azi-mâine, fraze, cuvinte, diversiuni. Iată că cenzorul îmbracă haina strălucitoare şi alunecoasă a şopârlei. Cenzorul este şopârla! Îmi plimb coada printre texte, printre cărţi, undeva o las, ca să scap, să supravieţuiesc. Din vânător devin vânat, din călău mă transform în victimă. Veţi desfiinţa instituţia şi ne veţi masacra. Deratizare la Cenzură! Doar notele informative, referatele vor rămâne în urma noastră, intervenţiile justificate şi cele mai puţin justificate...

Invizibilă, ucigaşă, nu pot s-o asigur în niciun fel că sunt nevinovată, un cenzoraş cuminte care nu face niciun rău. Nu, numai faptul că m-am apropiat de ea este mai mult decât suficient ca să fiu ucisă. Ca Cinghiz Han care a fost îngropat într-un loc ascuns şi, ca nimeni să nu afle acel loc, au fost ucişi şi toţi martorii procesului de îngropare. Iar eu nu sunt numai martor, eu sunt şi soldat. Slujesc, mă supun unor ordine. Cineva ne pândeşte, neîncrezător, neînduplecat, necruţător.
Nici nu am ce nota în caiet. Îmi fac direct referatul. Nu am ezitări, nu mi se întâmplă să îmi scape de sub control vreun text sau să nu înţeleg ceva. Într-adevăr, nu-i nimic complicat, parcă prea uşor pentru mine chiar... Toate greşelile ies demonstrativ în faţă. Ce şopârle, ce „tribune ale duşmanului”! Chiar proşti îmi par scriitorii lor în comparaţie cu ai noştri... Ai noştri sunt trecuţi prin foc şi sabie în intenţia lor de a ascunde, de a sugera, ajung la nişte culmi, că trebuie să-ţi ucizi minţile uneori câteva zile şi tot nu înţelegi ce a vrut să zică şi cât potenţial subversiv are mesajul. Scriu unii şi de dragul scrisului, dar sunt puţini, ai lor sunt depravaţi cu program, cu mic, cu mare. Nu există roman fără scene cu sex şi pentru că autorul trebuie să mai vină cu ceva nou, să nu se repete, nu mai ştie ce să inventeze, încât, în cele din urmă, poţi extrage o antologie pornografică din cărţile lor, un manual al acuplării. În puşcărie le-ar sta bine de-ar scrie la noi! Nişte stricaţi, desfrânaţi care corup poporul. La ce bun aţâţarea simţurilor, la ce bun prezentarea sufletelor ruinate?
Câte o carte de asta e bună de dat exemplu din când în când publicului nostru ca demonstraţie de decădere a capitalismului. Ce ruină, ce depravare şi descompunere! Şi ce frumos, ce minunat e la noi!

Caiet de cenzor (c) Editura Polirom

*Fragmetul face parte din romanul Caiet de cenzor, apărut recent la Editura Polirom.