
|© Emanuela Iurkin
Emanuela Iurkin a debutat cu romanul „Câinele de bronz”, Editura Cartier. „Ceea ce reușește ea să facă în acest text e visul oricărui autenticist: suprapunerea maximă dintre discurs și trăire.
Acțiunea se desfășoară, de fapt, în mintea/sensibilitatea/fluxul experiențial al unui eu narativ vulnerabil și lucid – perfect transparent sieși, în cele mai intime resorturi, fapt ce-l face, tocmai, neîncrezător în ceea ce simte – care e un loc al deschiderii pline de dragoste spre alte două personaje centrale, ambele masculine.”, a scris Alexandru Cosmescu despre acest volum.
Culoarea bronzului se amestecă cu amintirile procesului de înmormântare. E o culoare „care scoate din sărite”. Asociem de multe ori întâmplări traumatice cu diferite senzații și simțuri. Dacă ar fi să te gândești la opusul bronzului, care ar fi acesta?
Culorile cerului, mișcarea norilor în splendida lor varietate.
Cum îți păstrezi amintirile vii, fie că sunt de bucurie sau de tristețe?
Dacă îmi dai voie o să răspund cu un fragment din roman:
Amintirile sunt povești imaginate, le recompui şi completezi în permanență. Mereu vii și tot mai spectaculoase. Evenimentele sunt doar punctul de plecare, realitatea e doar un pretext. E ca și cum ai alimenta un motor. Restul sunt micile realități de fiecare zi.
Amintirile sunt tot ce credem că ştim despre trecut, tot ce ne închipuim că am înțeles din trecutul nostru. O modalitate de a le păstra vii e de a croşeta pe marginea lor. De a transforma frânturile de amintiri într-o poveste mai mult sau mai puţin coerentă.
Atunci când diferite mărturii nu-și găsesc un fir, cum le unești?
Pornesc de la ideea că dacă le-am scris eu pe toate, însemnă că sunt importante și e ceva acolo, doar că o să mai dureze până îmi dau seama exact. Urmează perioade în care mă gândesc obsesiv la asta. Altele în care mă ocup de fleacuri cotidiene şi uit complet în aparenţă. Introduc nişte date în creier pe care urmează să le structureze cum se pricepe mai bine, trebuie doar să-i dau timp şi să am încredere. Aşa apare firul care le uneşte.
Aceste mărturii, fragmente sunt interconectate pentru că totul este în legătură cu totul. Orice element e important, iar deseori, un singur detaliu poate răsturna lumea pe dos. Şi, de regulă, o răstoarnă, o aduce în poziţia iniţială sau, într-un fel sau altul, la secvenţa pe care nu ai înţeles-o pe deplin ori ai înţeles-o greşit.
„Mai mult decât de oameni, mi-e frică de cuvinte, de puterea lor.”, scrii. A fost vreun moment în care această putere a cuvintelor a și salvat unele persoane sau personaje din anumite situații?
Da, în viaţa reală a salvat o relație de prietenie și, îndrăznesc să spun, a amânat moartea, a făcut-o să mai zăbovească un pic, să se retragă discret şi să lase timp pentru cuvintele necesare. Tot cuvintele îi pot aduce aproape pe oamenii dispăruți, trecuți dincolo. Prin textele pe care le-au lăsat sau conversațiile de pe mess. E la fel de valabil în literatură şi e în legătură directă cu deciziile celui care scrie. Dar chiar şi aşa, cuvintele îşi pot face de cap. Uneori e de bine.
Uneori, muzica ne ajută atunci când scriem. În volum apare titlul unei piese din repertoriul formației Ich und Ich, Du erinnerst mich an Liebe. Cum îți imaginezi că ar fi cea mai bună versiune a ta?
Muzica nu mă ajută să scriu, dar poate acutiza sau declanșa niște stări favorabile scrisului ca să zic așa. Ca să scriu am nevoie de liniște. Deseori am nevoie teribilă de linişte, dar liniştea este, a ajuns să fie un lux.
Cea mai bună versiune a mea e probabil una alimentată de poveşti. Ideală, perfectă, deci, una sterilă, care m-ar plictisi de moarte bănuiesc că nu doar pe mine. Totuşi o versiune mai bună există undeva. Se schimbă, se desăvârșește, dar se și îndepărtează pe măsură ce am iluzia că reușesc să mă apropii de ea. Pe de altă parte,
cea mai bună versiune a mea, cea care aș fi putut deveni, e căptuşită cu un milion de dacă. Dacă aș fi fost, dacă aș fi știut, dacă aș fi simțit, dacă mi s-ar fi spus, dacă aș fi avut și tot așa. Condiționări de tot felul, deci regrete, aşa, ca într-o viaţă de om.
Ai simțit vreodată că trăind într-o țară în care industria de carte nu e una dintre puterile Europei ești dezavantajată? Cum ți-ai imagina că ar fi soarta volumelor tale dacă ai trăi în Germania, de exemplu?
Aș putea să fac un exercițiu de imaginație, dar mi se pare inutil. Prefer să privesc frontal datele reale ale situației de acasă. Există câteva edituri care, în condițiile RM, reușesc să existe, să scoată cărți și să creadă în puterea cărții, a lecturii, iar asta e minunat și motivează. Trag de mine ca să fiu optimistă. Faptul de a locui în RM e şi un avantaj pentru un scriitor - realitatea e foarte ofertantă.

|© Editura Cartier