Se zice că traducătorul unui poet este rivalul acestuia

Au trecut mai mult de două decenii de când ai debutat în poezie. Cum ți se părea scena literară a sfârșitului anilor `80?

Au trecut, de fapt, peste trei decenii, dacă luăm în calcul şi placheta de debut (a se citi: rebut) Lumina proprie, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1986. În toamna lui 1985, Lumina proprie fusese semnată pentru tipar – conţinea 40 de texte; a trebuit să rescriu, la insistenţa redactorului de carte, unele versuri, ca „să meargă”. Pe 17 ianuarie 1986, placheta vedea lumina tiparului – avea deja 38 de texte, iar poemul „Michelangelo” o strofă lipsă. Dar şi fără aceste intervenţii de ultimă oră, n-aveam cum să mă recunosc în acel debut precoce – eram primul student din istoria Universităţii de Stat care reuşea să publice, la anul 5, o carte de versuri; doar Grigore Vieru, student la Institutul Pedagogic, mai reuşise ceva similar, tipărind o cărţulie pentru copii, Alarma, în 1957 –; în plus, aveam deja în lucru o adevărată carte, Abece-Dor (titlul datând din noiembrie 1985; l-am găsit recent într-unul din carnetele mele de pe atunci), care avea să apară în mai 1989, „anul când Dumnezeu a fost român”, doar că – ironia sorţii! – cu chirilice. Ei bine, în anii `80, câţiva poeţi tineri – Nicolae Popa, cu Timpul probabil, 1983, Lorina Bălteanu, cu Obstacolul sticlei, 1984, Teo Chiriac, cu Lucrare de control, 1987, Leo Bordeianu, cu Mai multă dragoste decât ură, 1989, Vsevolod Ciornei, cu Cuvinte şi tăceri, 1989, Grigore Chiper, cu Abia tangibilul, 1990, Vasile Gârneţ, cu Peisaje bolnave (1990), cărora li s-a alăturat Eugen Cioclea, cu Numitorul comun, 1988 – tocmai intrau în scenă, iar odată cu următoarele lor cărţi – Salonul 33, de Teo Chiriac (1989), Cioburi, de Lorina Bălteanu (1990), Istoria geloasă, de Vsevolod Ciornei (1990), Aici, în falset, de Grigore Chiper (1991), Alte dimensiuni, de Eugen Cioclea (1991), Levitaţii deasupra hăului, ale subsemnatului (1991), Personaj în grădina uitată, de Vasile Gârneţ (1992) ş.a. cred că se poate vorbi despre o schimbare de paradigmă, optzecişti de pe cele două maluri ale Prutului constituind prima generaţie a sincronizării. La vremea când îmi scriam Levitaţii…-le (prin ’87-’89, la Moscova), aveam conştiinţa că aparţin, prin scris, literelor române, dar nu întrezăream nici o şansă să public baremi un vers dincolo de Prut, pe atunci un adevărat „Zid berlinez” între R.S.S. Moldovenească şi R.S. România (unde voi ajunge abia în mai 1990, tocmai la… Iaşi!); totodată, îmi dădeam seama că această nouă scriitură – să-i zicem, convenţional, postmodernă – distona cu păşunismul idilic (despre versificaţiile realist-socialiste n-are rost să vorbim, căci n-au de-a face cu poezia, chit că „se purtau” bine-merci pe-atunci!) & cu sămănătorismul mesianic al „poeţilor anului 1989” (Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă ş.a.) de-acasă. În 2-3 ani însă, lucrurile au intrat în normalitate, odată cu primele publicaţii în revistele din Ţară, şi mai ales după ce cărţile noastre au intrat în vizorul criticilor români (nu-ţi poţi imagina şocul pe care l-am trăit, citind în revista Tribuna, de la Cluj-Napoca, cronica lui Ioan Muşlea – foarte laudativă! – la Levitaţii…, care se numea chiar aşa: „Şocul Galaicu”), iar apoi şi al editorilor de la Iaşi, Cluj sau Bucureşti. Bref, când criticul Eugen Lungu publica antologia Portret de grup, Arc, 1995, „bătălia canonică” era practic câştigată, dar a fost nevoie să curgă multă cerneală (de unde unii ar fi vrut să curgă sânge!) înainte ca poeţilor înfieraţi cu termenul de „prost-modernişti” (nu e o greşeală de tipar, în unele cazuri adăugându-se „proşti ca noaptea”) să li se recunoască, dacă nu meritele, cel puţin apartenenţa la Republica Literelor române din Basarabia (căci în România, au fost îmbrăţişaţi din prima, şi nu doar de congenerii lor).

De-a lungul timpului te-ai identificat sau ai simțit că te leagă anumite afinități de o mișcare sau alta literară?
Să încep c-o amintire, din toamna lui ’92 – tocmai se încheiase festivalul „Poesis” de la Satu-Mare, unde am citit şi eu (se pare, cu succes, de vreme ce mai multe reviste mi-au cerut pe loc poeme, iar Al. Cistelecan mi-a propus să ţin o rubrică de cronică literară la „Vatra”); iată-ne pe tren spre Cluj mai mulţi participanţi – Ion Mureşan, Alexandru Vlad, Aurel Pantea, Mihai Dragolea ş.a. –, când deodată Aurel Pantea m-a interpelat cu toată gravitatea de care era în stare la acea oră… nedormită: „Tu eşti optzecist sau…?” (nici nu rostise „nouăzecist”, duşmanul jurat al generaţiei 80 la acea vreme), iar răspunsul meu – „Optzecist!” – l-a făcut să mă strivească la piept înainte să fi desluşit sfârşitul propoziţiei: „…la înălţime – am exact 1.80 m” (după, avea să mă amuze mult o notă din Jurnalul lui Radu Petrescu: „Poate că talentul începe de la un metru optzeci…”). Adevărul este că m-am apropiat în primul rând de oameni, indiferent de -ismul ce-i încadra într-o mişcare literară sau alta, iar şansa vieţii mele o constituie tocmai aceste prietenii trans-generaţioniste, cu care m-au onorat regretaţii Aurel Dumitraşcu, Ioan Flora, Alexandru Vlad (lista se lungeşte pe an ce trece), şi continuă să mă onoreze Şerban Foarţă, Emil Brumaru, Ion Pop, Dorin Tudoran, Ruxandra Cesereanu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, dar şi cei mai tineri, Radu Vancu, Dan Coman, Claudiu Komartin ş.a. Şi dacă tot a venit vorba despre prieteniile ce te marchează pe viaţă, hai să-ţi povestesc despre Eugen Cioclea (1948 – 2013). L-am cunoscut într-o seară geroasă de decembrie, în 1986, la Moscova, după ce faima de poète maudit îl precedase –poemul său Cina irodică, apărut în toamna aceluiaşi an în săptămânalul „Literatura şi Arta”, tocmai fusese criticat la Comitetul Central al PC din RSSM –, şi nu oriunde, ci la restaurantul Casei Centrale a Literaţilor de pe Sadovoe Kol’ţo (alias „Casă Griboedov” din romanul Meşterul şi Margarita de Mihail Bulgakov), întâmplarea adunându-ne, vreo 7-8 inşi, în jurul unei mese la care, cel puţin într-o primă fază, mai mult se discuta decât se bea. Nu m-a plăcut – avea şi toate motivele: la 22 de ani, eu deja publicasem un volum, pe când poezia lui circula în samizdat –, şi nici nu s-a purtat galant cu mine, noroc de Rodica, soţia lui de atunci, care l-a luat acasă când Cioclea tocmai se înfierbânta. Ne-am despărţit în coadă de peşte, nu înainte de a-i fi cerut totuşi telefonul, iar peste doar câteva zile (mie unuia mi s-au părut luni!) îl sunam acasă (şi astăzi mă mir ce tupeu am putut să am!), anunţându-mă că vin să-i citesc – altceva, cu totul altceva decât publicasem până atunci! M-a primit (stătea la dracu-n praznic, la nordul Moscovei, într-o odaie de „komunalkă”), m-a ascultat, mi-a citit la rându-i din poemele sale inedite (pe atunci, absoluta majoritate!), cu care-şi tapetase pereţii, iar asta însemna pentru junele autor care-i trecuse pragul cam ceea ce trăise tânărul Paul Valéry în acea seară memorabilă la Stephane Mallarmé acasă, după care a devenit cu totul alt om (& Poet). Din acea seară de lectură, în care am „încrucişat” poeme, şi abia apoi „am ciocnit pahare”, l-am considerat pe Eugen Cioclea dacă nu Maestrul meu, cel puţin Cavalerul care m-a investit în ale Poeziei – nimeni, niciodată nu va mai avea asupra-mi o influenţă pe potrivă. Altminteri, mai mulţi prieteni se regăsesc cu numele în paginile romanului meu Ţesut viu. 10 x 10, dar şi în poeme „cu dedicaţie”, cum ar fi de pildă un metru de vodcă la cub, închinat memoriei lui Ioan Flora (cu care ne luasem fraţi de cruce, prin ’92-’93). Acestea fiind spuse, revin la întrebarea ta pentru a-ţi răspunde, pe scurtătură: mai abitir ca orice mişcare de idei & literară, m-au mişcat gesturile unor oameni de litere care, la un moment dat, m-au primit ca pe unul de-al lor; hai să numim asta – cu un termen consacrat – afinităţi elective.


Ce ți se pare important în spațiul literar și/sau editorial german?
Cred că, la ora aceasta, spaţiul german este cea mai puternică antenă-satelit a tuturor literaturilor de pe Bătrânul Continent, atât ale Europei de Vest, cât şi – tot mai mult – ale Europei de Est. Abia publicaţi în Germania, autorii de alte limbi încep să rezoneze pe plan planetar, de-ar fi să dau exemplul lui M. Cărtărescu, nu doar „împământenit” în limba lui Goethe, dar şi premiat & primit cu toate onorurile (dar oare I.L. Caragiale nu tot în spaţiul german s-a simţit – şi a şi închis ochii – în largul său?!). Ce noroc pentru literatura română că numeroşi scriitori germani originari din România continuă s-o facă şi pe tălmacii, de-ar fi să-i pomenesc doar pe Gerhardt Csejka, Hellmut Seiler, Ernest Wichner ş.a. (Amintesc în paranteză că şi Herta Müller, laureată Nobel 2009, se trage din România, iar tematica romanelor sale este una eminamente românească – ceea ce, sigur, nu-i va consola pe toţi cei care sunt frustraţi de absenţa unui Nobel românesc în ale literaturii.) Din câte am văzut/cetit, spaţiul cultural german este unul foarte bine structurat, pe verticală (două Târguri de Carte, cele mai importante din Europa – de la Frankfurt pe Main şi de la Leipzig) şi pe orizontală (numeroase festivaluri în landurile RFG, lecturi publice, rezidenţe & burse pentru scriitori etc., etc.). Citisem undeva că în Patria lui Gutenberg, cartea se situează pe locul patru în coşul minim de consum, înaintea berii (aşadar, librării şi doar apoi berării!), drept care deduc că expresia „carte pe pâine” trebuie să fie de origine germană. Iar dacă toate acestea nu-s de-ajuns, să vorbească statisticile: cifra de afaceri anuală a pieții de carte în România este, la o populație de 20 de milioane de locuitori, de 60 de milioane de euro; pentru comparaţie – în Bulgaria: 60 de milioane de euro; în Slovacia: 140 de milioane de euro; în Ungaria: 230 de milioane de euro; în Cehia: 430 milioane de euro; în Danemarca: 350 milioane de euro; în Suedia: 450 de milioane de euro; în Olanda: 1 miliard de euro; în Polonia: 1,2 miliarde de euro; în Italia: 2,5 miliarde de euro; în Franța: 4 miliarde de euro; în Marea Britanie: 4 miliarde de euro; în Germania: 9, 8 miliarde de euro. Iată ce înseamnă să alegi untul, când e să pui ţara pe picioare, ca să ajungi tot la cultură, definitorie pentru o naţiune.

Cum alegi cărțile și autorii pe care îi traduci?
Prima traducere – Istoria continentului european, de Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley – s-a datorat unei întâmplări: Fundaţia SOROS-Moldova tocmai iniţiase un program de susţinere a cărţii străine, acoperind parţial drepturile de autor. Histoire du continent européen apăruse la Seuil, în 1998, iar directorul editurii, Gheorghe Erizanu, mi-a propus „să încerc”, de vreme ce tot eram mereu cu franceza pe buze. Se întâmpla prin 2000, tocmai publicasem Yin Time (1999; ştii cum e cu sfârşeala după ce scrii o carte!), şi începusem să scriu la Ţesut viu. 10 x 10, conştient de faptul că romanul îmi va lua vreo zece ani de viaţă (de fapt, 14, cum s-a dovedit mai târziu). A fost cu Doamne-ajută, căci traducerea mea a luat Premiul Uniunii Latine. După, mi-am ales chiar eu cărţile & autorii – în special, am mers pe studii de istorie & civilizaţie (O istorie a diavolului, de Robert Muchembled; O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, dar şi Albastru. Istoria unei culori; Ursul. Istoria unui rege decăzut; Negru. Istoria unei culori, toate de Michel Pastoureau), fără a uita de Jurnal de doliu, scrierea postumă a lui Roland Barthes. De-ar fi să răspund succint, aş zice că am tradus cărţile pe care aş fi vrut să le citesc, iar în cazul uneia dintre ele (O istorie simbolică…), s-o şi scriu – şi dacă tot a scris-o altcineva, de departe cel mai important specialist în heraldică, francezul Michel Pastoureau, eu unul m-am ales cu un titlul de carte, Arme grăitoare (din Armes parlantes; în engleză Canting Arms; în latina Arma cantabula), definitoriu pentru felul meu de a scrie. De câţiva ani n-am mai tradus nimic (am fost tradus la rându-mi!), nu că nu mi-ar fi plăcut, dar sunt prins în cel puţin două mari proiecte – sunt pe punctul de a încheia un volum de poeme, redactat în cu totul altă manieră decât cea de până acum; tocmai am început un nou roman, şi el de scriitură, dar la celălalt pol faţă de Ţesut viu. 10 x 10 –; dacă le duc la bun sfârşit, voi mulţumi zeilor prin a traduce o ultimă carte, pe care însă voi alegea-o îndeluuuuuuuuuuung.

De mulți ani ești redactorul-șef al editurii Cartier. Care au fost cele mai relevante târguri de carte internaționale la care ai fost?
Apărută în 1995, Editura Cartier – hai să-ţi dau o explicaţie fantezistă a denumirii: satul se defineşte prin mahalale, oraşul prin cartiere; or, civilizaţia modernă este eminamente citadină – a început cu două cărţi originale: Lunaticul nopţii scitice, de Nicolae Popa (premiul USR & USM pentru poezie) şi Gesturi. Trilogia nimicului, a subsemnatului (premiul USM pentru roman), pe atunci redactor la revista „Basarabia” şi abia din 1997 redactor, apoi din 2000 redactor-şef la Cartier. Acum scoatem 70-80 de titluri pe an (în anii buni, se ajungea la peste suta de titluri!), având relaţii de parteneriat cu mari case străine cum ar fi Seuil, Gallimard, PUF (de unde şi renumele de Cartier Latin de Chişinău), dar şi din Marea Britanie, Germania, Elveţia ş.a. Cum de la bun început ne-am propus să fim o editură competitivă pe piaţa românească de carte, şi nu una locală/zonală, ne-am făcut remarcaţi destul de repede: deja în 1999, apărea Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat, iar toată lumea a vorbit într-un glas despre „primul Larousse românesc”. Din 2000, începe colaborarea noastră cu Seuil (ţin minte că primul contract avea 64 de pagini, şi prevedea tot felul de situaţii până în cele mai mici amănunte; după câţiva ani de parteneriat, în care mi s-a întâmplat să negociez drepturile pentru anumite titluri în câteva minute, pe e-mail, contractele sunt pe 4 pagini), apoi s-a tot extins, astfel încât portofoliul nostru s-a îmbogăţit cu autori de limbă germană, engleză, sârbă, rusă, georgiană, bulgară, ucraineană, arabă (lista rămâne deschisă). Sigur, au fost importante şi primele participări la târgurile internaţionale de carte, de la Frankfurt pe Main şi de la Paris, dar tot Gaudeamus-ul şi Bookfest-ul au însemnat – şi înseamnă în continuare – mai mult, căci deocamdată nu suntem o maşină de „exportat” autori (procesul a început acum câţiva ani, cu Lilia Bicec, al cărei Testament necitit apărea în italiană; a continuat cu Maria-Paula Erizanu, cu Aceasta-i prima mea revoluţie, furaţi-mi-o! în cehă, apoi cu Tatiana Ţîbuleac, tradusă – cu Vara în care mama a avut ochi verzi – în franceză, urmează să-mi apară Ţesut viu. 10 x 10 în engleză, la o mare editură americană, iar Cântecul mării de Oleg Serebrian, la o editură germană, ca să dau doar câteva exemple), ci mai degrabă de „împământenit” valori europene şi universale, paralel cu lansarea (seria Rotonda-debut) & impunerea (seria Cartier de colecţie) a unor valori naţionale, oriunde ar activa acestea (Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Bistriţa sau... Paris). Dar şi mai importantă mi se pare prezenţa noastră în toate librăriile bune din Republica Moldova şi România – zi de zi, la cât mai multe secţiuni (istorie, ficţiune, carte pentru copii, dicţionare etc.) –, şi de-a dreptul relevantă, în bibliotecile cititorilor. O casă de oameni în care există cel puţin un raft Cartier face cât un stand la orice târg internaţional de carte.

***
Emilian GALAICU-PĂUN s-a născut la 22 iunie 1964 în s. Unchiteşti, c. Cuhureştii de Sus, raionul Floreşti, din Republica Moldova, într-o familie de intelectuali. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1986) şi doctoratul la Institutul de Literatură „M. Gorki“ din Moscova (1989). Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1990) şi din România (1998). Membru al PEN Club-ului. Redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş); redactor-şef al Editurii Cartier; autor-prezentator al emisiunii Carte la pachet de la Radio Europa Liberă. Cavaler al Ordinului de Onoare (Republica Moldova, 2012), Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer (România, 2014). Laureat al Premiului Naţional al Republicii Moldova (2015).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, Literatura Artistică, 1986; Abece-Dor, Literatura Artistică, 1989; Levitaţii deasupra hăului, Hyperion, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Yin Time, Vinea, 1999 (tradusă în limba germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2007); Gestuar, Axa, 2002 (premiul revistei „Cuvântul“); Yin Time (neantologie), Litera, 2004; Arme grăitoare, Cartier, 2009; A-Z.best, Arc, 2012 (Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova); Arme grăitoare, antologie (ediţie ne varietur), Cartier, 2015;

(PROZĂ) Gesturi (Trilogia nimicului), Cartier, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011, 2014 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova);

(ESEU) Poezia de după poezie, Cartier, 1999 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova).

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, Cartier, 2001 (Premiul Uniunii Latine); Robert Muchembled, O istorie a diavolului, Cartier, 2002 (Premiul Uniunii Latine); Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, Cartier, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007 (Premiul Uniunii Latine); Roland Barthes, Jurnal de doliu, Cartier, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, Arc, 2011 (Certificate of Honour for Translation, Londra); Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012.
Tradus în circa 20 de limbi. Prezent în numeroase antologii, din ţară şi din străinătate.