Alina PURCARU
Încep lista lacunelor de receptare cu volumele a două autoare foarte valoroase, adevărate repere în literaturile din care provin: Penelope Fitzgerald şi Marilynne Robinson. Pe prima am descoperit-o printr-un eseu de Julian Barnes şi am citit-o, apoi, cu concentrare şi cu rarisimă încîntare. Singurul ei volum apărut la noi este
Floare albastră, publicat la Editura Nemira în traducerea lui Grigore Ionescu, o carte care ficţionalizează biografia lui Novalis, înainte de a deveni Novalis – un roman bogat, subtil şi proteic. Al doilea roman este
Acasă, de Marilynne Robinson, o autoare americană deţinătoare a Premiului Pulitzer, dar cu mai puţină trecere la noi. Cartea a părut la Editura Litera, tradus de Irina-Marina Borțoi şi este unul dintre cele mai dense şi mai sofisticate romane la care am ajuns. Citisem Galaad, cu mulţi ani în urmă, roman publicat în Colecţia de literatură de la
Cotidianul, o capodoperă despre credinţă şi iertare. Mă bucur acum că Marilynne Robinson a intrat în portofoliul unei edituri vizibile şi aştept orice apare semnat de ea.
Dintre cărţile autorilor români insuficient discutate, aş numi, în primul rînd,
Hanul lui Manuc al Simonei Antonescu, un roman frescă din care răzbate forfota unei întregi perioade istorice, o carte proaspătă, complexă, provocatoare. E, după părerea mea, cel mai bun roman al ei, salutat mai mult de bloggeri decît de critici, desigur, cu excepţiile de rigoare.
Adio, Margot de Diana Adamek (Editura Univers), un periplu sofisticat prin straturi de istorie şi o meditaţe în cheie barocă la fragilitatea existenţei e o altă carte foarte elaborată, dar subestimată. La fel, cartea Ilincăi Berrnea,
Numele tău şi alte erezii (Editura Polirom), încă un titlu privat de cronici. La fel
Împărăteasa, o ego-ficțiune emoționantă, publicată de Liliana Nechita la Editura Humanitas.
O altă surpriză pentru mine a fost să văd că
teritorii, volumul Cristinei Stancu, cea care a cîştigat Premiul Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu“ nu a captat atenția meritată. Cartea a apărut la Editura Tracus Arte şi chiar este printre cele mai valoroase debuturi ale ultimilor ani. Nici ultimele volume de Diana Geacăr, Ana Dragu sau Olga Ştefan nu au strîns prea multe cronici, dar dacă intrăm pe teritoriul poeziei, acestea se tot împuţinează. Despre cărţile pentru copii şi adolescenţi deja discuţia se poartă foarte greu, spre deloc.
Ovio OLARU
Nu cred că bornele valorice sunt extraordinar de dereglate, astfel încât să merite corecții serioase, dar pot admite că anumite cărți sau autori au fost eronat valorizați.
Dintre poeți, l-aș aminti pe Dmitri Miticov, sub numele lui adevărat Robert Mîndroiu, care mi se pare prea puțin invocat în discuțiile despre poezia recentă, cu care are convergențe vizibile.
Numele meu e Dmitri, Dmitri: uite viața și Dmitri: genul cinic, să nu mai vorbesc de
Efectul de peliculă, apărut în 2006. La capitolul proză, aș invoca colecția de literatură universală a editurii Polirom, de care este responsabil Bogdan Alexandru Stănescu. Din efortul lui apar la noi titluri bune, multe din ele din păcate invandabile. Amintesc romanul lui Kim Leine,
Profeții din fiordul veșniciei, o carte foarte puternică despre colonizarea daneză a Groenlandei. Sunt de acord și cu Cosmin Ciotloș, participantul de luna trecută la această rubrică, când amintește de
Supa de la miezul nopții, un roman pluristratificat și profesionist scris, care nu trădează faptul că Marta Petreu e abia la a doua carte de proză. Și aici intervine întrebarea: nu cumva această carență de receptare se datorează și faptului că autoarea nu are facebook, și că promovarea ei nu a atins anumite sectoare de public?
Un lucru pe care l-aș mai aminti: piața de traducere a poeziei este la noi una foarte slabă. Prea puține antologii, prea puțini poeți contemporani traduși. În acest sens, ceea ce face Claudiu Komartin la Casa de editură Max Blecher e salutar. Nu vorbesc neapărat de selecție, cât de demers.
În ceea ce privește cărțile supraapreciate, depinde în mare măsură și de cum cuantificăm succesul unei cărți sau al unui autor: vânzări, citate pe facebook, tiraj, circulație informală, lecturi publice? În plus, e nedrept să expediezi dintr-o frază cărți întregi, fără să ai spațiul de desfășurare pentru o critică amplă și, de ce nu?, constructivă. Personal, nu mai pot înțelege hype-ul din jurul lui Cărtărescu, prolix cum este și remixând aceleași joculețe textuale transparente. La fel: îmi place Karl Ove Knausgård, dar am cumva impresia că cei care sunt îndrăgostiți de el sunt oameni care n-au citit Proust. Exemple din trecut:
Insuportabila ușurătate a ființei (mi s-a părut foarte prețioasă),
Pianista Elfriedei Jelinek (poate a fost vina traducerii),
Numele trandafirului (în schimb, Baudolino e superbă),
Leagănul respirației (mai rar o metaforită așa insipidă). Mă rog, adesea cărțile supraapreciate fac parte dintr-un canon informal (ești incult dacă n-ai citit
Numele trandafirului, de pildă).
În rest, mulți din autorii invitați la festivalurile de literatură contemporană riscă să rămână cu ideea că succesul de public poate înlocui consensul criticilor.
Cristina ISPAS
Întrebarea asta mi-a amintit de orele pe care le petreceam mai demult, cam în fiecare zi pe la diferite biblioteci periind revistele apărute după ’90, până prin 2000, în căutare de articole legate de revizuirile canonului literar dinainte de ‘89. Au fost puține discuții teoretice și mai mult liste, dar cel puțin criteriile păreau mai clare. Pentru că în funcție de ce (dincolo de factorul subiectiv) mai pot eu clasifica astăzi anumiți scriitori ca fiind supraevaluați, respectiv subevaluați? Teoretic ar trebui să iau în considerare prezența lor în manuale (criteriu devenit impracticabil) și reviste (ar trebui să știu care sunt autorii plătiți pentru aparițiile lor și care nu, ca să fac o glumă amară; majoritatea revistelor care plătesc pe toată lumea sunt, culmea, de neluat în seamă), succesul de piață și preferințele criticii. Iar aici aerul este și mai pâclos. O spun cu durere, dar în epoca social media, pentru mulți, critica pare să fi devenit irelevantă, criticii apar și dispar (de obicei) repede din zona criticii de întâmpinare, iar revenirea în forță a stângii face ca lucrurile să fie și mai confuze (fără conotații peiorative), până una alta.
Contextul politic și social, lipsa banilor din schemă, social media, care a adus și o schimbare de etică, în sensul că nu i se mai pare nimănui greșit (cum se întâmplă în urmă cu 7, 8, 10 ani) ca autorii să se autopromoveze (până la urmă nu au agenți literari care s-o facă în locul lor), fac ca întrebarea asta să pară un pic depășită de situația din teren. De exemplu, Vasile Leac mi se pare subevaluat în comparație cu Radu Vancu, la fel Andrei Doboș în comparație cu Dan Coman, deși nici Vancu și nici Coman nu au mai mult succes decât merită, în spațiul trist al literaturii noastre (dimpotrivă!) și mi-au și plăcut
Insectarul Coman și jurnalul lui Radu). La fel, Doina Ioanid (care este o persoană introvertită) mi se pare subevaluată, în timp ce, din altă generație, Nora Iuga (extravertită) mi se pare supraevaluată ca poetă. Petru M. Haș, Ionel Ciupureanu, Bogdan Lipcanu mi se par subevaluați.
La proză, Filip Florian și Dan Lungu, de exemplu, mi se par supraevaluați (e un pic cum se întâmplă la televizor, unde sunt invitați mereu aceiași oameni – la festivaluri din străinătate, de ex., aici -, pentru că lista e veche și scurtă, și moderatorii știu deja la ce să se aștepte de la cei trecuți pe ea, care și devin, evident, din ce în ce mai conectați), în comparație cu mulți alții, mai puțin norocoși. De exemplu, în comparație cu Ioana Bradea, chiar dacă nu m-am declarat impresionată de ultima ei carte, sau Augustin Cupșa. Subevaluat mi se pare Constantin Fântâneru în comparație cu Horia Bonciu, din cei vechi recuperați. Mihai Radu, Dinu Guțu, Tudor Ganea, din cei foarte noi, mi se par supraevaluați (practic au umplut o foame de nou).
Mă opresc aici, pentru că intenția mea nu este să produc liste, ci doar să descriu o situație. Dar promit că în momentul în care o să am un spațiu într-o revistă decentă (am, în sfârșit, viața suficient de organizată pentru asta) unde să pot publica o dată la două săptămâni cronici literare pe bani, despre ce cărți vreau eu, o să fiu mult mai punk.
