Orice spațiu nou dezechilibrează

Tot în 2010 îi apare în limba germană antologia de poeme ghinga, Edition Solitude, traducere de Georg Aescht. A susținut lecturi în numeroase țări, printre care și la Leipzig, în 2017, în cadrul Târgului Internațional de Carte. De curând, a primit Premiul Cartea de Poezie a anului, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a anului 2017, pentru volumul Insectarul Coman, Editura Charmides.

În 2010 ai beneficiat de o bursă la Akademie Schloss Solitude, unde ai și început să scrii romanul Irezistibil. A contat noul spațiu de lucru, crezi că Irezistibil ar fi existat și în lipsa acestei burse?

Orice spațiu nou dezechilibrează. Cel puțin în cazul meu. Așa că am fost nevoit, imediat ce-am ajuns la Stuttgart, să caut o nouă formă de siguranță. Bursa de la Schloss Solitude a fost prima pe care am primit-o – așa că am început, ardelenește (adică lent și foarte aplicat) să-mi reconstruiesc ritualurile. Și cum toată poezia mea am scris-o în camera mea – și cum mă aflam într-un spațiu total străin, mi-am dat seama că cea mai bună variantă pentru a echilibra lucrurile este să scriu proză. Așa a apărut Irezistibil. Subminînd structurile poeziei, adăugînd tușe groase la mijlocul paginii, oprindu-mă de fiecare dată brusc, cu mult înainte ca povestea să se termine.

Sunt benefice pentru scriitori „imersiunile” în spații noi? Care sunt pericolele sau tentațiile acestor spații noi? Cum s-a produs trecerea ta de la poezie la proză?

O vreme nu m-a interesat deloc faza asta cu bursele. Apoi, după experiența din Germania, am început să trag cu ochiul la tot felul de rezidențe – e adevărat că, dintr-un soi de comoditate mic-burgheză, la cele mai multe nici nu am aplicat – dar am început să înțeleg că bursele astea reprezintă o variantă de băgat în seamă, o modalitate excelentă de a cîștiga timp, timp excedentar, lucru esențial pentru cineva care scrie. E adevărat, există tentații uriașe cînd te afli în astfel de situații (cum ar fi trecerea de la poezie la proză), sînt capcane la tot pasul – însă pericolul cel mai mare e că ți se dă credit în alb, că ești băgat în seamă, că spațiile astea noi, cultural vorbind, te fac să crezi că într-adevăr contezi. Și ajungi să te gîndești că pentru a ajunge cît de cît vizibil trebuie să lași poezia în urmă, între marginile lumii din care-ai venit, și să treci fără să clipești la proză. Ceea ce, evident, e doar o șmecherie, iepurașul scos cu urale din jobenul de carton.

Contează constanța unui stil de viață atunci cînd scrii? Te afectează „dezrădăcinările”?

În afară de Irezistibil (scris în cele șase luni la Schloss Solitude), n-am scris altundeva decît în bucătăria mea, de la 4 la 7 dimineața, lîngă espresso și tutun, înconjurat de lucruri puse în ordine. Oriunde altundeva mintea mi se blochează instantaneu, rămînînd conectată numai la realitatea imediată, adică lucrează cu toate motoarele turate, în gol.


Te-a schimbat, chiar și pe termen scurt, experiența germană? Ce ai păstrat după întoarcerea în țară?

Orice experiență nouă devine esențială abia la multă vreme după epuizarea ei. La vreun an după întoarcerea de la Schloss Solitude, am început să visez. Studioul 45, pădurea germană, zăpada de la capătul aleilor, sculptorița americană, cafeaua la ibric, autobuzul 92, liniștea. Mai ales liniștea. Un fel de tăcere de pluș care izolează perfect ceea ce gîndești de ceea ce faci. Și liniștea asta e cel mai important lucru cu care-am rămas.

Rezidența ta la Scholss Solitude a fost în același timp cu rezidența lui Teodor Dună. Ar fi arătat diferit „spațiul tău mental” fără o prezență cunoscută?

Să nu pleci niciodată, nicăieri fără să-ți iei un prieten cu tine, îmi repeta magistrul Ursachi pe vremea cînd încă eram convins că eu sînt Alesul, cel care va sparge marginile de metal și carton ale literaturii. E ceea ce s-a întîmplat și la Stuttgart. Uriașul meu noroc a fost prezența lui Teodor la nici o ușă distanță. El a fost primul care a citit textele scrise acolo, el a fost cel care-a propus Irezistibil. Împreună cu Teo am deprins fumatul la miez de noapte, am practicat ping pong-ul cel mai sofisticat, am exersat norvegiana veche, am vînat lei prin pădurile de sticlă. Și așa cum se întîmplă dintotdeauna, prietenia a reconfigurat teritoriile pînă ce limitele (naturale ale) acestora au dispărut.



Ce scriitori germani ai descoperit în acea perioadă sau după rezidență? Ce citat ar reprezenta cel mai bine amintirea celor 6 luni la Stuttgart?

Sînt mulți scriitori germani pe care i-am descoperit acolo, dar preferatul meu rămîne poetul Jan Wagner (pe care l-am citit la sugestia unui prozator polonez). Las aici un scurt poem de-al său, relevant pentru fotografia din care, după 40, ne-am pornit să zîmbim:

Cafenele în provincie
după tejgheaua barului cum intri pe ușă
vezi o fotografie în ramă a unei echipe
de fotbal:
eroi zâmbitori care ascund cu dârzenie
sub tricou cuiele ruginite de vreme.

***

Dan Coman s-a născut la 27 iulie 1975 în localitatea Gersa, județul Bistrița- Năsăud. A debutat cu volumul anul cîrtiței galbene, Editura Timpul, Iași, 2003. Au urmat volumele: ghinga, Editura Vinea, București, 2005, Dicționarul Mara, Editura Cartier, Chișinău, 2009, Insectarul Coman (Editura Charmides, 2017). În 2004 obține Premiul Național de poezie ,,Mihai Eminescu” pentru Debut și Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2010 a primit Premiul pentru poezie Radio România Cultural, iar în 2011 Vilenica Crystal Prize, Slovenia. A publicat și volumele de proză Irezistibil (Cartea Românească, 2010), Parohia (Cartea Românească, 2012), Căsnicie (Polirom, 2015). În 2010 îi apare în limba germană antologia de poeme ghinga, Edition Solitude, traducere de Georg Aescht. Textele sale sunt prezente în antologii din România, Suedia, Franța, SUA, Serbia, Ungaria, Slovenia, Canada.